Oul dogmatic de Ion Barbu

Poezia Oul dogmatic a fost publicată în revista Cetatea literară, nr. 2/1926 şi relevă o viziune originală asupra semnificaţiei simbolice a oului. Scrisă în Ajunul Paştelui 1925, poezia reuneşte două mari motive literare barbiene: motivul nunţii şi motivul increatului.
În poezia Oul dogmatic cele două motive se împletesc. Din punct de vedere compoziţional, poezia este alcătuită din unsprezece strofe şi are un motto extras din Vechiul Testament, capitolul Facerea: „Şi Duhul Sfânt se purta deasupra apelor.”
Prin alegerea acestui motto, autorul sugerează tema poeziei: în ou se reeditează naşterea lumii, eveniment căruia Sfântul Duh „se purta” deasupra adâncurilor mării originare. Altfel spus, suntem avertizaţi, prin motto, că ni se va vorbi despre preexistenţă.
Cu ocazia sărbătorii Paştelui, poetul i se dresează omului "uituc” şi „nerod”, amintindu-i că oul are semnificaţii profunde, pe care omenirea le-a pierdut odată cu dispariţia miturilor. Este ştiut că în mitologiile mai multor popoare, există credinţe potrivit cărora Universul s-ar fi născut din Oul primordial întrupat dintr-o mare nesfârşită, purtătoare a germenilor vieţii.
În poezie, Ion Barbu face o disociere între „oul sterp” (destinat consumului) şi „viul ou, la vârf cu plod” (destinat contemplaţiei: „Făcut e să-l privim la soare”). Pur ca orice preexistenţă („Nevinovatul, noul ou”), acesta ascunde viaţa şi moartea (metaforele: „Palat de nuntă şi cavou”). Se conturează astfel motivul literar al nunţii (încă nerealizată), atâta timp cât increatul rămâne „nevinovat” şi pur. Începând cu strofa a treia, oul este prezentat ca o figurare, în dimensiuni reduse, a Cosmosului. Albuşul care „doarme nins” aminteşte de marea originară cufundată în pace, iar gălbenuşul este un mic soare care măsoară paşii timpului şi curgerea vieţii; în acest „galben icusar” se află şi marea taină a morţii:
„Şi mai ales te înfioară
De acel galben icusar
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Şi ou şi lume. Te-nfioară
De ceasul galben necesar...”
În sfârşit, „plodul” reprezintă factporul generator de viaţă, situat la „polul plus”, acolo unde noroiale pământurilor n-au ajuns încă; asemenea Sfântului Duh, care „se purta deasupra apelor” înaintea Genezei, plodul pregăteşte „nunta” din care se va naşte o fiinţă.
Finalul arată însă că această naştere n-ar trebui să se producă: schimbarea increatului în creat, ieşirea din puritatea preexistenţei, face ca fiinţa nou născută să intre în timpul curgător (care aduce îmbătrânirea şi moartea); de aici, îndemnul adresat omului de a păstra neschimbat increatul:
„Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el.
Şi nici la cloşcă să nu-l pui!
Îl lasă*n pacea-întâie-a lui,
Că vinovat e tot făcutul,
Şi sfânt, doar nunta, începutul.”
Ideea păstrării stadiului pur al increatului va fi reluată şi în alte opere, printre care baladele După melci şi Riga Crypto şi lapona Enigel care demonstrează că ieşirea din preexistenţă se pedepseşte, aducând moartea.
Titlul poeziei poate fi explicat pornind de la semnificaţia cuvântului „dogmă”, care are sensul de teză, învăţătură fundamentală a unei religii, care nu admite obiecţii.

Duhovnicească - T. Arghezi

Publicată în 1927, în volumul Cuvinte potrivite, Duhovnicească este o poezie filozofică înrudită tematic cu alte creaţii din literatura română: Mioriţa, Mai am un singur dor de M. Eminescu sau Gorunul de L. Blaga. Poezia Duhovnicească are ca temă spaima în faţa morţii, pe care o resimte poetul – om, incapabil să repete jertfa lui Iisus Hristos.

În deschiderea textului, autorul prezintă un tablou terifiant, de sfârşit de lume: o noapte „groas㔺i „grea”, în care gongul Nefiinţei „bate” în adâncul Universului. Cele două epitete ornante care determină cuvântul „noapte”, sugerează o ameninţare dilatată cosmic şi amplificată treptat în versurile care urmează. Astfel, încâ din versul al doilea apare o entitate misterioasă şi stihială, care va antrena întreg Universul în uriaşa „horă” a morţii. Rămas fără Divinitatea pe care o invocase dramatic în „Psalmi”, poetul simte că spaţiul nu-l mai protejează: prin grădină „umblă cineva” care s-a strecurat ca un hoţ („De unde vii şi ai intrat pe unde?”) până la zidul casei. Apariţia imaterială şi stranie, care umblă „fără lumină, / Fără lună, fără lumânare” şi se loveşte de arborii grădinii (ca şi când ar fi oarbă) este, poate, moartea. Îmbrăcată în „haine-ntunecate” (ca în concepţia populară) moartea este „Cine-ştie-Cine” al cărui nume nu este bine să-l rosteşti, duh fără somn şi fără odihnă. Stăpânită parcă de un blestem, moartea este un „suflet de pripas”, aflat în veşnică rătăcire. Înspăimântat de această apropiere, poetul redevine copil şi caută ocrotirea mamei:
„Tu eşti mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!”
Expresia supremă a morţii universale o constituie faptul că până şi pământul a intrat în descompunere, pierzându-şi capacitatea de a mai da naştere vieţii: „A putrezit ograda.” În această lume, poetul trăieşte o senzaţie de surpare („Eu sunt risipit prin spini şi bolovani”), ca şi când s-ar fi dizolvat. Fragmentul final poate da naştere la ai multe interpretări. Astfel, drumeţul „pribeag şi ostenit” din faţa uşii, poate fi Iisus Hristos, înspăimântat, la modul uman, de moarte şi fugit de pe Cruce. Cel care rosteşte cuvintele din final poate fi şi poetul. Încercând să-şi asume soarta Mântuitorului, omul fuge de pe Cruce, pentru că nu este decât un simplu om.