Umanismul în Anglia

William Shakespeare (1564-1616) este cel mai mare umanist englez. A scris numerose drame istorice, comedii, tragedii şi sonete. Faima lui era atât de mare, încât uneori editorii i-au atribuit şi piese scrise de alţii.

Dramele istorice shakespeariene au fost prilejuite de marea victorie engleză asupra Spaniei, care pornise să invadeze Anglia, precum şi de victoria definitivă a monarhiei centralizate împotriva feudalismului anarhic. În aceste drame, Shakespeare desfăşoară un amplu tablou dramatic al Angliei feudale, cu grele războaie externe şi sângeroase lupte interne, cu victorii şi dezastre, cu fapte eroice şi cu trădări infame, cu momente în care sunt angajate forţe sociale puternice: monarhia, biserica catolică, aristocraţia feudală, curtenii, orăşenii, ţăranii. În seria dramelor sale istorice, cele mai realizate artistic sunt Richard III, Henric IV şi Henric V.

Comediile lui Shakespeare, în număr de cinsprezece, sunt o adevărată izbucnire optimistă a dragostei de viaţă, un adevărat imn închinat tinereţii, iubirii şi frumosului. Acţiunea lor este plasată de obicei în Grecia şi Italia, în lumea sudului.
Nevestele vesele din Windsor este una din puţinele comedii shakespeariene a căror acţiune se petrece în întregime într-un mediu provincial burghez englez. Comedia ridiculizează prostia şi aroganţa soţilor lipsiţi de atenţie şi înţelegere faţă de soţiile lor, precum şi aventurile galante ale decăzutului şi fanfaronului cavaler Falstaff.
Tema dominantă aproape a tuturor comediilor lui Shakespeare este iubirea care învinge orice obstacol. Motivul iubirii este tratat aici în cel mai pur spirit umanist: ca o preţuire entuziastă a bucuriilor lumii pământeşti, ca un sentiment care impulsionează voinţa, energia, inteligenţa şi pasiunea omului. Astfel, „îmblânzirea scorpiei” aduce figura eroinei care doreşte să i se recunoască demnitatea sa de om. Comedia feerică Visul unei nopţi de vară schiţează tabloul iubirii capricioase şi uşuratice, căreia superioară îi apare adevărata iubire, matură şi profundă.

Marile tragedii shakespeariene au izvorât dintr-un sentiment de grea dezamăgire, când dramaturgul vede limpede că noua societate pornise să dărâme edificiul nedreptei lumi feudale, pentru a o înlocui cu o lume mai nedreaptă, clădită pe cultul banului, pe egoismul perfid şi feroce. Din seria celor cinci mari tragedii, Romeo şi Julieta are o factură mai mult lirică, poetică decât tulburătoare şi profundă tragedie. Dramă a celor doi tineri îndrăgostiţi din Verona, sacrificaţi de vrajba dintre familiile lor nobile pe care apoi moartea fiilor le va duce la împăcare, este mai presus de toate un imn închinat dragostei, tinereţii, naturii şi purităţii sufleteşti. În această privinţă frumuseţea lirică a sentimentului iubirii din Romeo şi Julieta n-a fost egalată de niciun alt scriitor. Celelalte tragedii sunt: Hamlet, Macbeth, Regele Lear şi Othello.

Sonetele, în număr de 154, au fost prilejuite de decepţia poetului înşelat de iubita sa. Tema cea mai frecventă a acestor sonete este iubirea, poetul crezând într-o iubire pură, adevărată şi statornică.
„Eu nu cred că sunt piedici la unirea
A două inimi ce credinţă-şi-ţin;
Iubirea-adevărată nu-i iubirea
Ce piere când în cale-i piedici vin...”

De asemenea, revin şi alte teme: regretul că goana timpului scurtează bucuriile vieţii, că slăbiciunile pun prea repede stăpânire pe om, că minciuna este şi în iubire un aspect urât al naturii umane, că numai arta poate da valoare şi eterniate iubirii, sau că geniul poetului poate înfrunta moartea şi uitarea.
Pentru varietatea şi profunzimea ideilor sale umaniste şi pentru forma or desăvârşită, sonetele lui Shakespeare alcătuiesc cea mai înaltă operă lirică a întregii perioade a Renaşterii.

Umanismul în Spania

Curentul de idei al Renaşterii din Italia a pătruns târziu în Spania. Cel mai de seamă scriitor al Renaşterii spaniole este, fără îndoială, Miguel de Cervantes (1547-1616). Îmbrăţişând de tânăr cariera militară, ia parte la bătălia de la Lepanto, unde îşi pierde un braţ. În drumul de întoarcere spre patrie cade în mâna unor piraţi, care-l duce în Alger unde rămâne captiv cinci ani, până când familia reuşeşte cu mare greutate să-l răscumpere.
Opera sa este foarte vastă, însă dintre operele sale în proză, două se disting mai mult prin valoarea lor: Romanele exemplare şi Don Quijote.
Don Quijote reprezintă una dintre cele mai mari capodopere ale literaturii universale. Conceput în două părţi, romanul este proiectat ca o satiră împotriva cărţilor cavalereşti, cu totul îndepărtate de realitate. Un modest proprietar de pământ, victimă a acestor romane, înnebuneşte şi-şi pune în gând să reînvie „cavaleria rătăcitoare”. Acesta este Don Quiojote, ce-şi ia drept scutier pe Sancho Panza – un biet ţăran analfabet, care spera ca pe această cale să scape de sărăcie – şi porneşte în lume, căutând aventuri menite a îndrepta strâmbătăţile şi a-i salva pe cei asupriţi. Închipuirea sa, influenţată de caracterul nereal al cărţilor cavalereşti, îl face să greşească în toate încercările sale, adică în aşa-zisele sale „aventuri”, care se înşiruie de-a lungul întregului roman. În cele din urmă, un prieten al său, care voia să-l lecuiască, ia chip de cavaler, îl înfrânge într-o luptă şi îi impune, ca preţ al înfrângerii, să se întoarcă în satul său. Planul prietenului reuşeşte, fiindcă, izbit în iluzia lui de faptul că a fost biruit, Don Quijote, înapoiat acasă îşi revine. Este însă prea târziu; pierderea încrederii în sine şi în misiunea lui, pe care i-o dădea nebunia, îi provoacă moartea.
Don Quijote se arată nebun doar în acţiunile sale, legate de obsesia cavaleriei rătăcitoare, însă în cele mai multe din ideile sale, el apare ca un înţelept care dezvoltă cele mai pătrunzătoare observaţii asupra lumii şi rosteşte cugetări deosebit de profunde.
Celălalt personaj, Sancho Panza, modelul desăvârşit al omului din popor, necultivat dar pătruns de realismul vieţii (cu o vorbire pitorească şi hazlie, plină de zicători şi proverbe) rămâne una din cele mai vii ale literaturii universale.
Printre primele romane ale literaturii moderne, Don Quijote nu a putut nici până astăzi să fie întrecut. Mai mult decât oricare din operele sale, el constituie o dovadă a geniului uriaş al lui Cervantes.

Lope de Vega (1562-1633) este cel mai mare dramaturg spaniol şi unul din cei mai fecunzi scriitori ai tuturor timpurilor. A scris două mii două sute de piese de teatru, dintre care s-au păstrat patru sute optzeci. Printre numeroasele sale lucrări dramatice, el ilustrează îndeosebi aşa-numitele comedii de capă şi spadă, în care zugrăveşte moravurile contemporane spaniole, legate în sentimentul onoarei. În rândul unor astfel de piese intră Peribanes şi omandorul de Ocana, Cel mai bun judecător regele şi mai cu seamă Fântâna Turmelor. Prin caracterul democratic al teatrului său, Lope de Vega este precursorul a ceea ce în veacul al XVIII-lea se va numi drama libertăţii.

Umanismul în Franţa

Francois Rebelais (1495 1553) a fost destinat de familia sa vieţii călugăreşti, deşi n-avea nici cea mai mică vocaţie religioasă. A rămas însă toată viaţa călugăr, numai pentru că aceasta îi dădea posibilitatea să se dedice studiului. A studiat limbile latină şi greacă, apoi dreptul şi medicina.
Capodopera lui Rabelais (de altfel singura sa operă literară) este romanul Gargantua şi Pantagruel, fiindu-i inspirat scriitorului de o carte populară de mare succes, care, povestind viaţa şi isprăvile unui uriaş, parodia romanele cavalereşti medievale. Opera lui Rabelais este mult mai mult decât o simplă povestire umoristică cu uriaşi; ea satirizează cu o deosebită vehemenţă întreaga structură a societăţii feudale, în descompunere la acea dată, şi exprimă în modul cel mai limpede ideile şi aspiraţiile umaniştilor francezi.
Romanul se compune din cinci cărţi, scrise şi apărute la intervale de timp diferite. Aceste cărţi se deosebesc una de alta prin temele mari pe care le tratează fiecare carte în parte, cât şi prin tonul satirei. Ceea ce le leagă însă într-un tot unitar sunt aceleaşi personaje care revin în fiecare carte, şi mai ales concepţia şi stilul autorului.
Cartea întâi povesteşte copilăria şi isprăvile uriaşului Gargantua, felul în care i se face educaţia, isprăvile sale la Paris (când atârnă clopotele catedralei Notre-Dame de gâtul iepei sale), studiile sale umanistice; apoi războiul pe care-l duce împotriva unui rege care cotropise ţara tatălui său şi, după victorie, întemeierea unei mănăstiri în care singura regulă era cuprinsă în cuvintele: „Fă ce vrei”. Capitolele în care sunt descrise viaţa, rânduielile şi obiceiurile celor ce trăiesc în această mănăstire sunt un elogiu adus idealului propriu Renaşterii, de liberă dezvoltare a personalităţii omeneşti, exprimând totodată o profundă încredere în calităţile morale ale omului.
Cartea a doua istoriseşte naşterea, copilăria şi educaţia lui Pantagruel, fiul lui Gargantua; călătoriile sale de studii la diferite universităţi, aventurile şi năzdrăveniile sale în tovărăşia pehlivanului său prieten Panurge. În această carte se include – ca un capitol de astă dată serios – scrisoarea primită de Pantagruel de la tatăl său. Scrisoarea constituie unul din cele mai frumoase texte literare pe care ni le-a transmis epoca Renaşterii, exprimând idealul tipic renascentist al unei culturi enciclopedice.
A treia carte, care i-a fost inspirată scriitorului de discuţiile stăruitoare ce se duceau la acea dată în jurul problemei iubirii şi a căsătoriei, nu mai aduce un material de aventuri, ca în primele două cărţi, ci pune mai mult în lumină erudiţia scriitorului în dezbaterea problemelor care-l interesau pe Panurge, preocupat de gândul căsătoriei.
Cartea a patra, oglindind interesul general din Franţa timpului pentru marile expediţii maritime, ia ca pretext navigaţia flotei conduse de Panagruel, în cursul căreia sunt descrise diferite insule locuite de populaţii ciudate – prilej pentru scriitor ca, prin acest procedeu simbolic, să satirizeze felurite moravuri, categorii sociale şi profesiuni.
A cincea carte, apărută după moartea lui Rabelais şi compusă de un anonim pe baza manuscriselor lăsate de marele scriitor, continuă şi lărgeşte satira la adresa bisericii, a justiţiei, a învăţământului controlat de teologi şi chiar a curţii regale, pe un ton de cel mai vehement pamflet.


Pierre de Ronsard (1524-1585) a fost cel mai de seamă reprezentant al Pleiadei şi cel mai mare poet din timpul Renaşterii. Sub influenţa lui Petrarca el scrie sonete (dedicate Casandrei), în care sentimentul iubirii este exprimat într-o manieră galantă şi cu multe aluzii mitologice. Apoi târziu, îndrăgostindu-se de o persoană de condiţie mai modestă, scrie Sonete către Maria, în care expresia este mai directă, mai realistă şi mai potrivită firii sale sincere. Cele mai frumoase sonete ale lui Ronsard sunt cele adresate Elenei. Pline de fineţe şi discreţie, de puritate şi melancolie, Sonete către Elena exprimă tristeţea unei iubiri duioase, venite mai târziu.
Sonetele lui Ronsard aduc o concepţie luminoasă, optimistă despre viaţă, o încântare a simţurilor în faţa impresiilor naturii, o bucurie spontană în faţa frumuseţilor şi plăcerilor vieţii. Poet reprezentativ al Renaşterii, Ronsard elogiază idealul personalităţii omeneşti eliberate de orice contrângeri care-i împiedică dezvoltarea multilaterală şi armonioasă

Umanismul în Italia

Francesco Petrarca este una din cele mai însemnate personalităţi literare ale Renaşterii, prin două genuri de activitate. El este primul cercetător umanist şi primul mare poet liric modern. Dragostea sa pentru antichitate face din el primul mare umanist. Îl pasiona atât de mult vechile manuscrise din scriitorii latini, încât vizitează locurile cele mai depărtate, îndeosebi bibliotecile diferitelor mănăstiri, unde caută cu asiduitate indiciile directe ale culturii antice.
Opera literară a lui Petrarca este vastă şi variată. Iubirea pentru antichitate l-a făcut să-şi scrie o parte din operă în limba latină. În poemul epic Africa, evocă faptele de arme ale lui Scipio Africanul, precum şi câteva dialoguri cu caracter moral. Bogata sa culegere de poezii, numită Rime, a făcut din el un poet imitat secole de-a rândul în toate ţările Apusului. El aduce la cea mai înaltă perfecţiune forma poetică a sonetului, inventată cu un veac mai înainte în Italia. Pe lângă sonet el mai cultivă şi canţona, o formă de poezie mai lungă (strofe cu 20 de versuri). În cele mai multe din poeziile sale el cântă iubirea sa nefericită pentru Laura, fiind dominat de o adâncă stare de melancolie. O altă latură importantă a operei sale o constituie poezia patriotică; aceasta se desprinde îndeosebi din vestita sa canţonă intitulată Italia mea.

Giovanni Boccaccio este al doilea mare scriitor şi cercetător umanist. Pe lângă o serie de lucrări în limba latină, Boccaccio scrie şi în limba italiană, mai mult decât Petrarca sau Dante. Din toate operele sale italiene, cele mai importante sunt culegerea de nuvele a Decameronului, precum şi cele două scrieri în legătură cu Dante, adică Viaţa lui Dante şi Comentar la Divina Comedie.
Decameronul este prima realizare artistică în proză a literaturii moderne. Scriitorul pleacă de la tragicul eveniment al ciumei, care surprinsese întreaga Europă. Pentru a se feri de îngrozitorul flagel, zece persoane tinere (trei bărbaţi şi şapte femei), se retrag pentru zece zile într-o vilă din afara oraşului, unde în fiecare zi spun câte o povestire. Exprimate într-o limbă de o neîntreruptă puritate, în care scriitorul umanist imită stilul lui Cicero, dar reproduce şi vorbirea populară, povestirile Decameronului alcătuiesc laolaltă unul din cele mai importante documente sociale ale acelei epoci.

Structuralismul

Struturalismul este o orientare teoretică şi metodologică interdisciplinară care studiază structura, funcţiile şi sistemele de relaţii ce caracterizează obiectele şi procesele în ştiinţele contemporane, punând în prim plan totalitatea în raport cu individul şi sincronicitatea faptelor în raport cu evoluţia. Unele discipline, sub influenţa pozitivismului, tind să se emancipeze de tutela filozofiei, adoptând puncte de vedere specifice. Astfel, psihologia devine marcată de behaviorism şi configuraţionsm, sociologia de funcţionalism, lingvistica mai ales de semantică.

Structuralismul a avut momentul său culminant între anii 1960 şi 1970. Metodele structuralistice au fost adoptate mai ales în lingvistică, semiotică şi teoria literaturii. Aplicarea acestor metode se pot regăsi şi în psihanaliză, teoria cunoaşterii, psihologie, ştiinţele sociale şi antropologie.

Structuralismul în lingvistică
Limbajul este paradigma principală a cercetărilor structuralistice. Structuralismul vede în limbaj, ca un sistem de semne, forma de bază a oricărei organizări unitare a realităţii. Alături de structura limbajului se dezvoltă structura profundă a culturii. La începutul anilor 1920, lingvistica se definea ca un domeniu de cercetare particular în interiorul mişcării pozitiviste din cadrul ştiinţelor umane.
Structuralismului în lingvistică s-a dezvoltat sub influenţa lucrărilor cercetătorului elveţian Ferdinand de Saussure (1857-1913), care - în Cours de linguistique générale diferenţiază noţiunea de limbaj de limba vorbită sau vorbire, şi ale lui Edward Sapir (1884-1939), care, folosind în lingvistică criterii formale în detrimentul celor istorice, insistă asupra opoziţiei dintre "structura" limbajului şi "realitatea vorbită".

Principiul fundamental al structuralismului poate fi enunţat ca un principiu de imanenţă, conform căruia enunţarea unui fapt realizat nu poate fi analizat decât pornind de la trăsăturile lui interne actuale şi nu de la evoluţia istorică, cum ar fi, de exemplu, etimologia unui cuvânt. Esenţial este studiul sincronic, care se ocupă cu raporturile logice şi psihologice dintre termenii coexistenţi ai sistemului, aşa cum este perceput de conştiinţa colectivă, precum şi studiuldiacronic, care pune în evidenţă reporturile ce leagă termenii succesivi, ce se substituie unul altuia pentru a forma un sistem coerent.
Limbajul se defineşte ca un sistem închis, asupra căruia se pot aplica mai multe mijloace de analiză pentru a pune în evidenţă unităţile din care este constituit şi regulile de combinare a diverselor unităţi. Funcţia limbajului presupune în mod necesar existenţa acestor reguli care controlează raportul dintre respectivele unităţi. Ferdinand de Saussure insistă asupra unor opoziţii importante: astfel, limbajul reprezintă un fenomen social produs al memoriei, în timp ce vorbirea este un fapt de creaţie individuală.
Un merit decisiv al structuralismului este şi acela de a fi redefinit noţiunea de "valoare" în lingvistică. Valoarea unităţii lingvistice nu este nici reductibilă la aspectul său semnificat (adică la conţinutul său în semnificare), nici la aspectul său semnificant (respectiv forma sa acustică sau grafică). Valoarea se exprimă în raportul existent între semnificant şi semnificat, raport care constituie un element original în întregul sistem lingvistic.
Analiza structurală are ca scop delimitarea unităţilor lingvistice în funcţie de relaţiile lor reciproce. Aceste relaţii sunt de două feluri: unele definesc raporturile existente între fiecare element al enunţului, celelalte definesc elementele în funcţie de poziţia lor faţă de unităţile enunţate. Relaţiile de primul tip sunt numite sintagmatice, cele de al doilea tip, paradigmatice. Lingvistul francez Émile Benveniste (1902-1976) defineşte patru nivele de analiză: nivelul trăsăturilor distinctive, nivelul fonologic, nivelul morfologic şi nivelul frazic. Pentru a înţelege mai bine acest model de analiză ne putem referi la definiţia constituantului nemijlocit, aşa cum a fost formulată de lingvistul american Leonard Bloomfeld (1887-1949), metodă de diviziune a frazelor prin care se izolează segmentele care constituie nemijlocit fiecare frază, fraza fiind în practică elementul uzual cel mai extins (există şi elemente mai vaste: paragraful, capitolul, o carte în întregime etc.). Apoi se definesc segmentele care se degajează din frază, şi aşa mai departe până la morfene şi foneme. Se obţine astfel un fel de ierarhie structurală, în care fiecare nivel se integrează la nivelul superior. Ar exista şi elemente intermediare între nivelul morfologic şi nivelul frazic.
Alţi reprezentanţi ai structuralismului în lingvistică
Grupul cel mai important l-a reprezentat şcoala din Praga, fondată în 1926 la iniţiativa lui Villém Mathesius, dominată de doi lingvişti ruşi, Nicolai Sergheievici Trubeţkoi (1890-1938), specialist în fonologie, şi Roman Jakobson (1896-1982), ultimul transferat în 1941 în Statele Unite.
O altă şcoală a fost cea din Copenhaga, cu Ludovic Trolle Hjelmslev (1899-1965) şi Viggo Brøndal (1887-1942). Hjelmslev este primul structuralist care pune problema unei semantici generale, postulând izomorfismul între planul semnificant şi cel semnificat.
Şcoala americană este reprezentată de Edward Sapir, Leonard Bloomfield şi Zellig Sabbetai Harris (1909-1992).
Structuralismul în lingvistică începe să diminue în importanţă o dată cu apariţia după anii 1960 a teoriei gramaticei generative sau generativismului, dezvoltat de Noam Chomsky.

Literatura română neomodernă

Calea spre curentul neomodernist în România a fost deschisă în anul 1941 prin apariţia revistei Albatros condusă de Geo Dumitrescu în care se afirma o nouă direcţie în literatura română. Anul 1943 constituie o nouă etapă în evoluţia fenomenului neomodernist, odată cu înfiinţarea Cercului Literar de la Sibiu. Membrii acestui cerc adresează actul de înfiinţare scris de Ion Negoiţescu şi semnat printre alţii de Victor Ionescu, Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca lui Eugen Ionescu, afirmându-şi intenţia de a se întoarce către modernismul interbelic, fără însă a neglija propriile deziderate estetice şi fără a încerca sincronizarea cu spiritul veacului.
După această etapă în istoria poeziei postbelice se disting trei perioade:
Realismul-socialist (proletcultism 1949-1964)
Neomodernismul: anii '60
Postmodernismul: anii '80

Caracteristici ale neomodernismului
Poeţii neomoderni au debutat în jurul anului 1960 şi au intenţionat să redea poeziei atributele firescului şi libertatea alegerii formelor de exprimare. Acest demers a fost posibil în contextul dezgheţării ideologice de la începutul aniilor '60, când autorităţiile manifestă o oarecare toleranţă în privinţa formelor de expresie fără a abandona însă ideea abordării unor teme corespunzătoare ideologiei comuniste.
Poeţi neomodernişti
Primul poet neomodernist poate fi considerat Nicolae Labiş, deşi numai în anumite aspecte ale operei sale poetice. Eugen Simion îl numea pe Labiş buzduganul unei generaţii. Adevăraţii neomodernişti sunt Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Mircea Dinescu, care au reînnodat legătura dintr nou şi tradiţia lirică interbelică. Aceştia încearcă revenirea la metafore subtile şi la imagini insolite, bazate pe un limbaj ambiguu.

Temele cultivate în operele neomoderniste sunt:

- condiţia omului

- forţa logos-ului

- moartea

- iubirea

- nostalgia după optimismul tinereţii

- reflecţia filozofică.

Poeţii neomodernişti adoptă o atitudine ludică, ironică sau chiar parodică. Neomoderniştilor li se adaugă poeţii generaţiei mai vechi, cărora le fusese interzis să publice anterior (Emil Bota, Şt.Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu) şi unii poeţi ce renunţă la realismul socialist şi se întorc la adevărata poezie (Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu).

Literatura română avangardistă

În literatura română, denumirea de avangardă sau avangardism reprezintă o serie de tendinţe experimentale, nonconformiste, proprii creaţiilor literare din perioada interbelică.
Dadaismul
Manifestarea cea mai puternică a avangardei literare româneşti se regăseşte în mişcarea Dada (curentul se va numi „dadaism”), iniţiată în 1916 la Zürich de către studentul român Tristan Tzara, devenit ulterior poet de limbă franceză.
Tristan Tzara cultivă antiliteratura, antimuzica, antipictura, inventând tehnici de creaţie dintre cele mai diverse şi bizare iar dadaismul refuză convenţiile de orice fel, căutând noul, fiind obsedat de autenticitate. Printre procedeele noi ale avangardismului, se numără şi dicteul automat, montajul, colajul, tehnica reportajului, toate acestea fiind procedee ale asocierii libere, spontane. Adepţii dadaismului considerau că raţiunea, conştiinţa, funcţionează ca un fel de cenzură ce nu lasă spiritul uman să se exprime liber, descătuşat de orice regulă, de orice normă.
În 1912, un tânăr evreu de 16 ani (născut la Moineşti, judeţul Bacău pe data de 16 aprilie 1896, decedat la Paris, 25 decembrie 1963), cunoscut ulterior sub numele de Tristan Tzara şi care atunci semna S. Samyro, publica împreună cu Ion Vinea revista "Simbolul", la care mai colaborau A. Maniu, Emil Isac. Peste câţiva ani, la Zürich, în 1916, Tristan Tzara inventa dadaismul, determinând şi metoda lui: "Luaţi un jurnal, luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiecare cuvânt, puneţi-le într-un sac, mişcaţi…” Numele şcolii a fost găsit la întâmplare, vârându-se cuţitul de tăiat hârtie într-un Larousse.

Dadaismul nu era decât o mistificare şi o demonstraţie estetică negativă. Din oroarea de academism se refuza nu numai orice tip de artă şi orice tehnică folosită, dar şi acele organizări de idei pe care imaginaţia, coerenţa de la sine, le-ar fi introdus automat în elementele disparate. Poemul nu mai era opera unui artist sau a unui individ, ci un rezultat al hazardului material şi uneori a unui grup, debitând sincronic un fel de cor poliglot, ca în “L’amiral cherche une maison a louer”, poeme simultan par R. Ruelsenbach, Tr. Tzara. "Un papagal scoţând planete devenea poet."

Dadaiştii n-au aplicat însă niciodată teoria cu sinceritate, ci au simulat numai întâmplarea. Chiar în cele mai absurde compoziţii, asocierea discretă e vizibilă, ca în aceste versuri de Tristan Tzara: ”la chanson d’un daidaiste/qui n’etait ni gai ni triste/et aimait une bicicliste/qui n’etait ni gai ni triste.", unde se observă intenţia de a izbi pe burghez cu idila neacademică între un poet şi o biciclistă.
Tristan Tzara n-a făcut dadaism în româneşte. L-au urmat aici alţii, dintre care cel mai fanatic a fost Saşa Pană, autorul multor volume fără notă precisă ("Echinox arbitrar", "Viaţa romanţată a lui Dumnezeu", "Cuvântul talisman", "Călătorie cu funicularul", etc.), din care se poate cita fără alegere, totul fiind uniform şi inextricabil. ”Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru/Principesa a murit de parfum/Principesa e ca un măr domnesc/Parfumul era un hamac pentru somnul ei”.
În poeziile româneşti ale lui Tzara, scrise între 1912-1915, temele sunt simboliste, teme pe care le va dezvolta Ilarie Voronca. Presimţirea dadaismului e în aceea că, ocolind raporturile ce duc la o viziune realistă, poetul asociază imagini neînchipuit de disparate surprinzând conştiinţa. Tristan Tzara e un poet de o incontestabilă uşurinţă lirică: ”Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru/Amintire cu miros de farmacie curată/Spune-mi servitoare bătrână ce era odată ca niciodată,/Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul.”

Constructivismul
O ramură a avangardismului este constructivismul, iniţiat la noi de poetul Ion Vinea şi de revista “Contimporanul”. Ion Vinea pledează pentru realizarea unor corespondenţe între artă şi spiritul contemporan, dominat de arta modernă. Dintre scriitorii care au colaborat la revista “Contimporanul”, se pot aminti: Stephan Roll, Felix Adelca, Boris Fundoianu, Ilarie Voronca etc.

Suprarealismul
Publicaţiile care au slujit în cercuri închise cultului poeziei dadaisto-suprarealiste au fost numeroase. Printre revistele de avangardă de după război ("Contimporanul", "75", "H.P.", "Punct", "Integral", "Urmuz"), revista Unu, apărută la Dorohoi în aprilie 1928 şi transferată apoi la Bucureşti, este cea mai tenace. Conducătorul ei este medicul Saşa Pană, asistat de Moldov. Colaborează la ea Geo Bogza, Stephane Roll, Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Virgil Gheorghiu, B. Fundoianu, pictorii Victor Brauner, M. H. Maxy, Miliţa Petraşcu, S. Perahim, B. Herold, etc. Manifestul publicaţiei este destul de vag, cuprinzând elemente dadaiste, futuriste, suprarealiste, introduse în noţiunea generală a desfacerii de orice constrângere academică. În fond, "Unu" înoată mai mult în apele suprarealismului. Este venerat, studiat şi editat Urmuz, pe care Moldov îl imită în rele contrafaceri.
În căutarea automatismelor, redactorul apelează la un dement autentic de la Mărcuţa–Nouă, Petre Popescu, poetul, inventatorul unui cimpoi sterilizator şi autorul unor epigrame de o grotească absurditate: ”Era înaltă cât o prăjină/Încât toţi vedeam când se închina/Iar noaptea dormea într-o căruţă/Căci era din schit cea mai drăguţă.”

Literatura română romantică

În literatura română, romantismul se face simţit prin intermediul scriitorilor paşoptişti (Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo). Influenţele curentului persistă mult timp după declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.

Definiţia curentului
ROMANTÍSMUL este o mişcare artistică şi literară apărută la începutul sec. XIX ca o reacţie împotriva clasicismului şi a regulilor lui formale, care a preluat tradiţiile naţionale şi populare, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia şi libertatea de expresie.
Încadrarea curentului
Deoarece romantismul a fost primul curent literar manifestat la români în condiţii tipice, neelitiste (cum a fost cazul umanismului, ai cărui autori aveau înalte poziţii sociale), existenţa sa se înscrie într-un complex stilistic alături clasicism, iluminism. Cu toate că un asemenea conglomerat are la bază doctrine contradictorii, existenţa acestor elemente se reflectă în scrierile unor autori ai aceleiaşi perioade sau chiar în opera unui singur autor – cea mai elocventă poziţie în acest sens îi aparţine lui Mihai Eminescu, ale cărui scrieri oscilează între romantism şi clasicism.
Romantismul s-a manifestat în literaura română în trei etape:
Preromantismul (cunoscut şi ca romantism al scriitorilor)
- caracterizează gustul omului mediu, al burghezului
- domestic, ideizant, idilic, conservator
- cultivă comfortul spiritual, pasiunile temperate, plăcerile simple
- creaţiile sunt, în mare majoritate, mediocre; este perioada imitării literaturii romantice din Europa de Vest, în special Franţa
Reprezentanţi: Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu
Romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)
- dimensiunea cosmică e dezvoltată până la exces
- misticism, ocultism
- pasiuni înflăcărate
- capacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii reale
Reprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creaţiei sale asupra autorilor ce i-au urmat este incomparabil mai mare decât acela a oricărui alt romantic din spaţiul românesc
Romantismul posteminescian
- reactualizează teme şi mijloace clasice şi romantice, conferindu-le o nouă forţă expresivă
- marchează reacţiile lumii literare româneşti la depăşirea apogeului de creaţie pentru Eminescu, sprijinind apariţia multor epigoni ce nu s-au impus, dar şi a unor autori care au purtat imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de expresie aparţinând simbolismului, semănătorismului etc.
Reprezentanţi: George Coşbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski, Barbu Ştefănescu Delavrancea

Junimea

Junimea a fost un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi în anul 1863. Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetători aceloraşi înrâuriri şi subsumate aceloraşi idealuri.

În afară de aceasta, Junimea nu este numai un curent cultural si literar, dar şi o asociaţie. Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi vreme în Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar şi socio-politice. Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalitatile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este şi aceea pe care asociaţia ieşeana o adoptă pentru sine. Desigur, nu numai instinctul vieţii menţine unitatea “Junimii” în decursul existentei ei. Asociaţia doreşte să-şi dea o oarecare bază materială şi o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câstigă noi membri, se îngrijeşte de formarea noilor generaţii şi poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viaţă “Junimea”, produsul deliberat al voinţei de a se organiza, pluteşte duhul unei înţelegeri comune a societăţii, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă şi să-l arate lucrând în opere şi oameni.
Tudor Vianu punea în evidenţă patru serii de trăsături distincte ale junimismului: A. Spiritul filosofic B. Spiritul oratoric C. Ironia D. Spiritul critic E. Gustul pentru clasic şi academic.

Fondarea Junimii
Societatea Junimea a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, din iniţiativa unor tineri reîntorşi de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Teodor Rosetti. Ei îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiştii, cînd vorbeau despre acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului". Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ţinuse cu un an mai înainte, curând după instalarea sa la Iaşi, dovedise existenţa unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele ştiinţei, expuse în formele unei înalte ţinute academice. Experienţa este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiaşi ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp si Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi “Prelecţiunile populare” devin o lungă tradiţie a “Junimii” din Iaşi. Timp de şaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legatură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenţia noilor membri, Lambrion şi Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria şi cultura naţională. Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viaţă ale popoarelor şi despre Cărţile omenirii, cicluri din 1874 şi 1875 limitează preocupările la elmentele naţionale ale culturii noastre şi la influenţele consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Caşu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizaţiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociaţia înfiinţează şi o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută şi ea după o scurtă funcţionare. Existenţa tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicaţie se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariţie, o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice.

Încă de la începuturile ei, mişcată de conştiinţa primelor nevoi ale culturii româneşti în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei româneşti, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuinţarea alfabetului chirilic la cel latin. În şedinte însufleţite, ţinute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu şi dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie şi limbă, se recitesc poeţii români în vederea unei antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producţiile care trebuiau respinse.

Simbolismul

În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele şi textele teoretice ale lui Alexandru Macedonski. Alţi reprezentanţi sunt Ştefan Petică, Ion Minulescu şi mai ales George Bacovia, care foloseşte poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanţe expresioniste sau existenţialiste.

Trăsăturile simbolismului literar:
- raportul dintre simbol (semn, cuvant) şi eul poetic nu este exprimat, ci sugerat, aşadar sugestia este o manieră artistică obligatorie a creaţiei simboliste;
- tema generală o constituie starea confuză şi nevrotică a poetului într-o societate superficială, meschină, incapabilă să perceapă, să inteleagă şi să aprecieze nivelul artei adevărate; alte teme şi motive simboliste: oraşul de provincie sufocant, natura ca stare de spirit, anotimpurile apocaliptice, dezintegrarea de materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca proces de descompunere, solitudinea dezolantă, motivul apei ca substanţa erozivă, motivul instrumentelor muzicale, motivul cromatic, olfactiv, etc.
- poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufleteşti specifice acestui curent literar: tristeţea, dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza, toate fiind sugerate prin simboluri, fără a fi numite;
- corespondenţa dintre cuvintele-simbol şi elementele din natură este principalul procedeu artistic de construire a poeziilor simboliste. Trăsăturile obiectului din natură sugerează stările interioare ale eului liric;

- preferinţa pentru imagini imprecise, difuze, fără contur;
- muzicalitatea creaţiei simboliste se construieşte fie prin prezenţa instrumentelor muzicale, fie prin muzicalitatea interioară a versurilor (prin verbe sau interjecţii auditive);
- cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin culori cu putere de simbol, fie sugerată prin corespondenţe;
- olfactivul se manifestă prin mirosuri puternice;
- sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea concomitentă a mai multor percepţii diferite (sunet,culoare, parfum) şi trezirea simultană a simţurilor;
- versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează starea poetică, prin repetiţia cromatică, olfactivă sau muzicală a simbolurilor.