Junimea

Junimea a fost un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi în anul 1863. Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetători aceloraşi înrâuriri şi subsumate aceloraşi idealuri.

În afară de aceasta, Junimea nu este numai un curent cultural si literar, dar şi o asociaţie. Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi vreme în Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar şi socio-politice. Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalitatile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este şi aceea pe care asociaţia ieşeana o adoptă pentru sine. Desigur, nu numai instinctul vieţii menţine unitatea “Junimii” în decursul existentei ei. Asociaţia doreşte să-şi dea o oarecare bază materială şi o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câstigă noi membri, se îngrijeşte de formarea noilor generaţii şi poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viaţă “Junimea”, produsul deliberat al voinţei de a se organiza, pluteşte duhul unei înţelegeri comune a societăţii, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă şi să-l arate lucrând în opere şi oameni.
Tudor Vianu punea în evidenţă patru serii de trăsături distincte ale junimismului: A. Spiritul filosofic B. Spiritul oratoric C. Ironia D. Spiritul critic E. Gustul pentru clasic şi academic.

Fondarea Junimii
Societatea Junimea a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, din iniţiativa unor tineri reîntorşi de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Teodor Rosetti. Ei îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiştii, cînd vorbeau despre acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului". Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ţinuse cu un an mai înainte, curând după instalarea sa la Iaşi, dovedise existenţa unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele ştiinţei, expuse în formele unei înalte ţinute academice. Experienţa este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiaşi ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp si Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi “Prelecţiunile populare” devin o lungă tradiţie a “Junimii” din Iaşi. Timp de şaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legatură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenţia noilor membri, Lambrion şi Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria şi cultura naţională. Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viaţă ale popoarelor şi despre Cărţile omenirii, cicluri din 1874 şi 1875 limitează preocupările la elmentele naţionale ale culturii noastre şi la influenţele consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Caşu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizaţiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociaţia înfiinţează şi o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută şi ea după o scurtă funcţionare. Existenţa tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicaţie se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariţie, o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice.

Încă de la începuturile ei, mişcată de conştiinţa primelor nevoi ale culturii româneşti în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei româneşti, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuinţarea alfabetului chirilic la cel latin. În şedinte însufleţite, ţinute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu şi dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie şi limbă, se recitesc poeţii români în vederea unei antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producţiile care trebuiau respinse.