duminică, 18 iulie 2010

Titu Maiorescu - "Eminescu şi poeziile lui"

Eminescu şi poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în anul 1889, anul morţii lui Eminescu, şi este prima lucrare de exegeză (analiză/ interpretare) a operei eminesciene. Aşadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător şi cuceritor al operei eminesciene).
Aşa cum arată şi titlul, studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului, („omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia („poeziile lui”).
În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoşani, a studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin, a fost inspector şcolar, bibliotecar; a murit în 1889.
Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanşată de sărăcie şi arată că ea a fost moştenită ereditar (doi fraţi ai acestuia s-au sinucis după ce înnebuniseră!). Consideră că viaţa sa plină de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecinţă a acestei boli şi nu factorul care a cauzat-o.
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidenţiindu-i ca trăsături definitorii inteligenţa, memoria extraordinară (capacitatea de a reţine un volum imens de cunoştinţe), cultura excepţională (cunoscător al filosofiei, al credinţelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaştere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile ştiinţifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor şi al gloriei; simplitatea pe care o dovedeşte în discuţia cu regina României, Carmen Sylva).
Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles de societate.
Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ (ţine deci de structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei şi a lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca generator al pesimismului, arătă că, oricând şi oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit acelaşi pesimism, aceeaşi dezamăgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-şi plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorât din conştientizarea nedreptăţilor sociale, politice, dar mai ales din conştientizarea tragismului condiţiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufleteşti a lui Eminescu.
Partea a doua a studiului, consacrată operei lui Eminescu. Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului şi al conţinutului de idei, socotit novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa şi o face inconfundabilă este bogăţia ideilor filosofice şi frumuseţea limbajului, „semnul celor aleşi”. Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase, ştiinţifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu, şi le explică prin cultura excepţională a acestuia. Evidenţiază talentul excepţional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor
Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greşit, arată că erotica eminesciană are o dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci platonismul.
Remarcă bogăţia şi varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului, originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El însuşi identifică trei tipurti de rime:
a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat; sine-mi”/ „inemi” /„suie” cu „nu e”);
b) Rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt obişnuit cu unul prozaic, neliterar - („nalte” cu „încalte”);
c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu („zid” cu „Baiazid”/ „oaspe” cu „Istaspe”).
Observă că poetul a utilizat relativ puţine cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciază sonetele eminesciene, „Glossa” şi „Oda”. Arată că una dintre sursele muzicalităţii liricii poetului de la Ipoteşti o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Muşatini). Laudă înteresul acestuia pentru folclor şi faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare (sară, nouri), dând versurilor o perfecţiune aproape onomatopeică.

În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeţie care a fost confirmată mai târziu, arătând că „pe cât se poate omeneşte prevedea”, literatura (poezia) românescă din secolul al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminesciană va fi germenele din care se va naşte toată poezia secolului următor).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.