Eugen Lovinescu - Teoria sincronismului

Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie să se dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe calitative majore. Eugen Lovinescu pleacă de la ideea că aşteptându-se evoluţia fondului până în momentul în care ar fi apt să împrumute o formă nouă, s-ar putea ca această evoluţie să nu se producă niciodată.
Principiul sincronismului în literatură însemnă în mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitaţie servilă, de un împrumut fără discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene. În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronă. În condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin avansate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai avansate. Influenţa se realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare, apoi, după implantare, se stimulează crearea unui fond propriu. Prin modernizare, Lovinescu înţelege depăşirea unui „spirit provincial”, deci nu opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic în crearea de cultură – pe care nu-l contestă – ci la sublinierea necesităţii de înnoire.
În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, deci chiar cu ritmul de dezvoltare a propriei societăţi sunt necesare câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic.
Aceste mutaţii constau în:
- trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană
- cultivarea prozei obiective
- evoluţia poeziei de la epic la liric
- intelectualizarea prozei şi a poeziei
- dezvoltarea romanului analitic.

Teoria sincronismului se înfăţişează, în concepţia lui E. Lovinescu, nu ca o teorie a adaptării întâmplătoare la ritmul culturii europene moderne, ci a „trăirii în acelaşi spaţiu sufletesc”. Adversar hotărât al închistării tradiţionaliste, E. Lovinescu nu este însă un partizan al inovaţiei de orice natură, după cum, teoretician al sincronismului, el nu se declară de acord cu negarea caracterului naţional. Toate îndrumările mai noi ale literaturii românesunt izvorâte „din contactul mai viu cu literaturile occidentale şi îndeosebi cu literatura franceză mai nouă, adică de după 1880”. După opinia criticului, influenţele şi sincronizările nu vor acoperi niciodată fondul nostru etnic, integrarea în tendinţa generală a culturii moderne realizându-se doar cu ceea ce ne este specific.
Teoria sincronismului, prezentată în lucrarea Istoria civilizaţiei române moderne, constituie preludiul teoretic al Istoriei literaturii române contemporane, pentru perioada 1900-1925, opera unui critic cu o concepţie modernă asupra istoriei literare contemporane: „Cum nu reprezintă valori absolute, ci valori relative, literatura unui popor nu trebuie sudiată în fixitatea unei idei platoniciene, ci în mobilitatea ei, nu există o ştiinţă a literaturii, ci o istorie a ei, cae n-o cercetează prin raportare la un imutabil ideal estetic, ci prin raportare la momentul istoric, adică la congruenţa tuturor factorilor sufleteşti ce i-au determinat stilul”. După critica de orientare estetică şi de direcţie, întemeiată de Titu Maiorescu prin studiul O cercetare critică asupra poeziei de la 1867, critica românească va fi ilustrată pe larg, din 1886, de C. Dobrogeanu Gherea în paginile revistei „Contemporanul”, prin dezvoltarea conceptului unei critici analitice în sens modern, iar de la 1903 prin N. Iorga, care îşi va inaugura la revista „Semănătorul” marea sa acţiune critică şi ideologică, precumpănitor etnicizantă, în numele ideii naţionale. Toate aceste ipoteze se fundamentează pe tradiţii de autoritate, în care T. Maiorescu susţinea teoria asupra emoţiei impersonale, iar Gherea susţinea teoria determinismului.
Triumful real al ideii estetice aparţine de fapt epocii ulterioare, deschisă o dată cu apariţia în 1919 a revistei „Sburătorul”, de al cărei nume rămâne legat procesul de modernizare a literaturii române interbelice. E. Lovinescu revizuieşte maiorescianismul în noua structură a culturii româneşti, iar esteticul, pe care N. Iorga îl confunda cu etnicul şi G. Ibrăileanu cu socialul, este scos de sub tutela oricărui principiu.

În cele zece volume de Critice ca şi în cele cinci volume ale lucrării Istoria literaturii române contemporane, E. Lovinescu a dat o seamă de judecăţi de valoare, de mare profunzime şi originalitate. Situându-se împotriva curentelor sămănătorism şi poporanism, a absolutismului esteticului lui M. Dragomirescu, împotriva simbolismului lui Ov. Densusianu şi a tradiţionalismului de la revista „Gândirea”, E. Lovinescu va întreprinde analiza propriu-zisă a evoluţiei literare. Criticul declară că nu are nici o împotrivire faţă de apariţia elementului rural în artă („materialul este tot atât de susceptibil de a deveni estetic ca orişicare material, ceea ce desparte apele e numai talentul”) şi este convins că sămănătorismul se va salva, prin apelul la literatura modernă şi printr-o anumită concepţie filosofică. Există, susţine E. Lovinescu, şi un sincronism al tradiţionalismului, cu aspecte din cele mai multiple: modernismul arghezian, modernismul ardelenesc, modernismul vieţii româneşti şi contribuţia modernistă a Sburătorului. După M. Eminescu, G. Coşbuc, I. Creangă şi I.L.Caragiale, despre care afirmă că „nu sunt numai talente remarcabile, ci puncte pe frontiera hărţii noastre sufleteşti”, E. Lovinescu descoperă „reţeaua unei întregi literaturi reprezentative” menţionând nume noi: C. Hogaş, O. Goga, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, E. Gârleanu, Al. Brătescu-Voineşti, D. Anghel; iar dintre poeţi pe: Ion Pillat, Nichifor Crainic, G. Topârceanu, Ion Minulescu, G. Bacovia, T. Arghezi, L. Blaga, Aron Cotruş, D. Botez, Al. Philippide şi Ion Barbu.
Aşa, spre exemplu, recunoaşte forţa de expresie a liricii lui O. Goga, în care figurile din viaţa satului „au proiectare simbolică”. În poezia „Plugarii” – nu-s nişte plugari, ci toţi plugarii; în poezia „Clăcaşii” – nu-s nişte clăcaşi, ci întreaga ţărănime iobagă.
E. Lovinescu este primul critic al lui T. Arghezi, remarcând setea de divin din ciclul de „Psalmi”. Tot aşa, criticul preţuieşte poezia naturii din opera lui M. Sadoveanu, pe care îl consideră cel mai mare poet al naturii româneşti; nu mai puţin, despre Ion – personajul din romanul cu acelaşi nume, de L. Rebreanu, scrie că este „o figură simbolică, mai mare decât natura”.
În privinţa prozei, în gândirea estetică a lui E. Lovinescu apare ideea necesităţii romanului obiectiv şi a romanului citadin, ceea ce justifică de fapt, susţinerea prozei lui L. Rebreanu ca „o realitate definitivă, o dată istorică, în procesul de obiectivizare a literaturii noastre epice”.

Sincronismul, modernismul, liberalismul erau "ideile revoluţionare" ale lui E. Lovinescu: revoluţionare atât pentru contextul conservator românesc, dominat de junimişti, cât şi pentru disponibilitatea psihologică a militantului. În capitolul XXXVI, ultimul din Memorii II, E. Lovinescu se străduieşte să explice mecanismul psihologic prin care se afirmă "natura bovarică" a ideilor sale revoluţionare: "Caracterul de analiză psihologică a acestor pagini mă obligă să arăt că o astfel de ideologie nu e ieşită din prelungirea unei dispoziţii temperamentale, ci se prezintă ca o creaţiune bovarică, nu în sensul căutării unui complement spiritual, ci al unei libere deliberări speculative. O cultură clasică, o formaţie intelectuală în sânul disciplinelor junimiste, un temperament static şi conservator nu mă indicau, desigur, la rolul de teoretician al democraţiei şi al liberalismului la care am ajuns, totuşi, prin intuiţia şi studiul fenomenelor sociale regizate de un determinism împotriva căruia lamentaţiile sunt inutile".