Eugen Barbu - Groapa

Scurtă prezentare

Eugen Barbu s-a născut la 20 februarie 1924 în Bucureşti şi a trecut la nefiinţă la 7 septembrie 1993, Bucureşti. A fost un membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist român, laureat al premiului Herder.

Eugen Barbu rămîne în memo­ria cititorului de proză prin ceea ce reprezintă trei dintre romanele sale: Groapa (1957), Princepele (1969) si Săptamîna nebunilor (1981). Valoarea lor care răscumpără, fie si măcar în parte, minusurile din Gloaba, Unsprezece, Soseaua Nordului, Facerea lumii sau Incognito este, azi, incontestabilă. Aceste trei romane constituie puncte de reper pentru evolutia prozei noastre contemporane. Prozator incomod atît prin ceea ce a scris, cât si prin datele prezentei sale în viata literară, Eugen Barbu a dat trei cărţi care, chiar dacă nu au devenit „modele”, sînt sincrone vârstei prozei noastre şi dezvăluie dimensiunile adevărate ale unei personalităţi literare de prim-plan.

Opera literară
A debutat cu un volum de nuvele. A scris apoi romanele Groapa, Şoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Principele (volum ce a fost însoţit de mai multe volume intitulate Caietele principelui, un soi de şantier al creaţiei), Ianus (publicat postum). A lăsat şi un interesant Jurnal.
A fost căsătorit cu actriţa Marga Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.

Groapa este un roman apărut în forma sa finală în 1957, după multe modificări şi transcrieri operate de autor. Romanul Groapa este considerat o capodoperă a literaturii române.
În 1974, Eugen Barbu scria în „Jurnal”: „Pe la optsprezece ani, influenţat şi de moda literară care bîntuia pe atunci, imaginam aventuri şi idile consumate pe insule îndepărtate de care nu mai auzisem. Ne aflam în plin război şi se pare că această nevoie de a evada din realitatea înconjurătoare, detestabilă, îşi avea o explicaţie firească. Într-o sîmbătă seara, spre toamnă, într-unul din acele ceasuri cînd simţi că urci pe rînd toate treptele nevăzute ale melancoliei, m-am trezit în faţa unui geam aburit de frizerie prin care se desluşeau umbrele mai multor muşterii. Cineva scrisese cu degetul pe placa de sticlă o invitatie simplă: treci şi te tunde! Prăvălia aceasta mică, cu streaşină ca un cozoroc de şapcă, mai există şi azi, undeva în apropierea şoselei Ştefan cel Mare. Mi se pare că dacă aş mai trece într-o sîmbătă seară pe acolo, aş putea auzi acea pasăre bătrînă, un sticlete cu duh pe care l-am ascultat cu ani în urma, cînd uşa acelei frizerii s-a deschis şi s-a născut ideea de a scrie «Groapa».”

Acest fragment apare deseori la începutul cărţii, la secţiunea „Mărturisiri”, deşi are sens doar după ce volumul este parcurs.
Despre roman, criticul literar Şerban Cioculescu scria: „Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aş ezita să înscriu printre ele şi «Groapa» de Eugen Barbu... Ţin să stărui asupra poeziei romanului, care la întîia lui apariţie în volum a ridicat şi obiecţii, necruţîndu-i-se calificarea de «naturalist». Dacă naturalismul lui Zola şi al şcoalei de la Medan s-au caracterizat prin stăruinţă exagerată asupra instinctelor brutale şi a eredităţii încărcate, precum şi a plăgii alcoolismului, micul univers al "Gropii" se individualizează prin pasiuni primitive mai adesea sănătoase şi printr-un plein-airism robust, iar însăşi mizeria şi moartea au altă tonalitate, mai puţin sumbră şi niciodată repulsivă pînă la îngreţoşare (efectul parcă sistematic vizat de epigonii zolişti). Scrisul lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar mai ales concizia rară, frazarea scurtă, sacadată, dialogul concentrat, nervos, veridic.”