Literatura română avangardistă

În literatura română, denumirea de avangardă sau avangardism reprezintă o serie de tendinţe experimentale, nonconformiste, proprii creaţiilor literare din perioada interbelică.
Dadaismul
Manifestarea cea mai puternică a avangardei literare româneşti se regăseşte în mişcarea Dada (curentul se va numi „dadaism”), iniţiată în 1916 la Zürich de către studentul român Tristan Tzara, devenit ulterior poet de limbă franceză.
Tristan Tzara cultivă antiliteratura, antimuzica, antipictura, inventând tehnici de creaţie dintre cele mai diverse şi bizare iar dadaismul refuză convenţiile de orice fel, căutând noul, fiind obsedat de autenticitate. Printre procedeele noi ale avangardismului, se numără şi dicteul automat, montajul, colajul, tehnica reportajului, toate acestea fiind procedee ale asocierii libere, spontane. Adepţii dadaismului considerau că raţiunea, conştiinţa, funcţionează ca un fel de cenzură ce nu lasă spiritul uman să se exprime liber, descătuşat de orice regulă, de orice normă.
În 1912, un tânăr evreu de 16 ani (născut la Moineşti, judeţul Bacău pe data de 16 aprilie 1896, decedat la Paris, 25 decembrie 1963), cunoscut ulterior sub numele de Tristan Tzara şi care atunci semna S. Samyro, publica împreună cu Ion Vinea revista "Simbolul", la care mai colaborau A. Maniu, Emil Isac. Peste câţiva ani, la Zürich, în 1916, Tristan Tzara inventa dadaismul, determinând şi metoda lui: "Luaţi un jurnal, luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiecare cuvânt, puneţi-le într-un sac, mişcaţi…” Numele şcolii a fost găsit la întâmplare, vârându-se cuţitul de tăiat hârtie într-un Larousse.

Dadaismul nu era decât o mistificare şi o demonstraţie estetică negativă. Din oroarea de academism se refuza nu numai orice tip de artă şi orice tehnică folosită, dar şi acele organizări de idei pe care imaginaţia, coerenţa de la sine, le-ar fi introdus automat în elementele disparate. Poemul nu mai era opera unui artist sau a unui individ, ci un rezultat al hazardului material şi uneori a unui grup, debitând sincronic un fel de cor poliglot, ca în “L’amiral cherche une maison a louer”, poeme simultan par R. Ruelsenbach, Tr. Tzara. "Un papagal scoţând planete devenea poet."

Dadaiştii n-au aplicat însă niciodată teoria cu sinceritate, ci au simulat numai întâmplarea. Chiar în cele mai absurde compoziţii, asocierea discretă e vizibilă, ca în aceste versuri de Tristan Tzara: ”la chanson d’un daidaiste/qui n’etait ni gai ni triste/et aimait une bicicliste/qui n’etait ni gai ni triste.", unde se observă intenţia de a izbi pe burghez cu idila neacademică între un poet şi o biciclistă.
Tristan Tzara n-a făcut dadaism în româneşte. L-au urmat aici alţii, dintre care cel mai fanatic a fost Saşa Pană, autorul multor volume fără notă precisă ("Echinox arbitrar", "Viaţa romanţată a lui Dumnezeu", "Cuvântul talisman", "Călătorie cu funicularul", etc.), din care se poate cita fără alegere, totul fiind uniform şi inextricabil. ”Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru/Principesa a murit de parfum/Principesa e ca un măr domnesc/Parfumul era un hamac pentru somnul ei”.
În poeziile româneşti ale lui Tzara, scrise între 1912-1915, temele sunt simboliste, teme pe care le va dezvolta Ilarie Voronca. Presimţirea dadaismului e în aceea că, ocolind raporturile ce duc la o viziune realistă, poetul asociază imagini neînchipuit de disparate surprinzând conştiinţa. Tristan Tzara e un poet de o incontestabilă uşurinţă lirică: ”Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru/Amintire cu miros de farmacie curată/Spune-mi servitoare bătrână ce era odată ca niciodată,/Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul.”

Constructivismul
O ramură a avangardismului este constructivismul, iniţiat la noi de poetul Ion Vinea şi de revista “Contimporanul”. Ion Vinea pledează pentru realizarea unor corespondenţe între artă şi spiritul contemporan, dominat de arta modernă. Dintre scriitorii care au colaborat la revista “Contimporanul”, se pot aminti: Stephan Roll, Felix Adelca, Boris Fundoianu, Ilarie Voronca etc.

Suprarealismul
Publicaţiile care au slujit în cercuri închise cultului poeziei dadaisto-suprarealiste au fost numeroase. Printre revistele de avangardă de după război ("Contimporanul", "75", "H.P.", "Punct", "Integral", "Urmuz"), revista Unu, apărută la Dorohoi în aprilie 1928 şi transferată apoi la Bucureşti, este cea mai tenace. Conducătorul ei este medicul Saşa Pană, asistat de Moldov. Colaborează la ea Geo Bogza, Stephane Roll, Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Virgil Gheorghiu, B. Fundoianu, pictorii Victor Brauner, M. H. Maxy, Miliţa Petraşcu, S. Perahim, B. Herold, etc. Manifestul publicaţiei este destul de vag, cuprinzând elemente dadaiste, futuriste, suprarealiste, introduse în noţiunea generală a desfacerii de orice constrângere academică. În fond, "Unu" înoată mai mult în apele suprarealismului. Este venerat, studiat şi editat Urmuz, pe care Moldov îl imită în rele contrafaceri.
În căutarea automatismelor, redactorul apelează la un dement autentic de la Mărcuţa–Nouă, Petre Popescu, poetul, inventatorul unui cimpoi sterilizator şi autorul unor epigrame de o grotească absurditate: ”Era înaltă cât o prăjină/Încât toţi vedeam când se închina/Iar noaptea dormea într-o căruţă/Căci era din schit cea mai drăguţă.”