Struturalismul este o orientare teoretică şi metodologică interdisciplinară care studiază structura, funcţiile şi sistemele de relaţii ce caracterizează obiectele şi procesele în ştiinţele contemporane, punând în prim plan totalitatea în raport cu individul şi sincronicitatea faptelor în raport cu evoluţia. Unele discipline, sub influenţa pozitivismului, tind să se emancipeze de tutela filozofiei, adoptând puncte de vedere specifice. Astfel, psihologia devine marcată de behaviorism şi configuraţionsm, sociologia de funcţionalism, lingvistica mai ales de semantică.
Structuralismul a avut momentul său culminant între anii 1960 şi 1970. Metodele structuralistice au fost adoptate mai ales în lingvistică, semiotică şi teoria literaturii. Aplicarea acestor metode se pot regăsi şi în psihanaliză, teoria cunoaşterii, psihologie, ştiinţele sociale şi antropologie.
Structuralismul în lingvistică
Limbajul este paradigma principală a cercetărilor structuralistice. Structuralismul vede în limbaj, ca un sistem de semne, forma de bază a oricărei organizări unitare a realităţii. Alături de structura limbajului se dezvoltă structura profundă a culturii. La începutul anilor 1920, lingvistica se definea ca un domeniu de cercetare particular în interiorul mişcării pozitiviste din cadrul ştiinţelor umane.
Structuralismului în lingvistică s-a dezvoltat sub influenţa lucrărilor cercetătorului elveţian Ferdinand de Saussure (1857-1913), care - în Cours de linguistique générale diferenţiază noţiunea de limbaj de limba vorbită sau vorbire, şi ale lui Edward Sapir (1884-1939), care, folosind în lingvistică criterii formale în detrimentul celor istorice, insistă asupra opoziţiei dintre "structura" limbajului şi "realitatea vorbită".
Limbajul este paradigma principală a cercetărilor structuralistice. Structuralismul vede în limbaj, ca un sistem de semne, forma de bază a oricărei organizări unitare a realităţii. Alături de structura limbajului se dezvoltă structura profundă a culturii. La începutul anilor 1920, lingvistica se definea ca un domeniu de cercetare particular în interiorul mişcării pozitiviste din cadrul ştiinţelor umane.
Structuralismului în lingvistică s-a dezvoltat sub influenţa lucrărilor cercetătorului elveţian Ferdinand de Saussure (1857-1913), care - în Cours de linguistique générale diferenţiază noţiunea de limbaj de limba vorbită sau vorbire, şi ale lui Edward Sapir (1884-1939), care, folosind în lingvistică criterii formale în detrimentul celor istorice, insistă asupra opoziţiei dintre "structura" limbajului şi "realitatea vorbită".
Principiul fundamental al structuralismului poate fi enunţat ca un principiu de imanenţă, conform căruia enunţarea unui fapt realizat nu poate fi analizat decât pornind de la trăsăturile lui interne actuale şi nu de la evoluţia istorică, cum ar fi, de exemplu, etimologia unui cuvânt. Esenţial este studiul sincronic, care se ocupă cu raporturile logice şi psihologice dintre termenii coexistenţi ai sistemului, aşa cum este perceput de conştiinţa colectivă, precum şi studiuldiacronic, care pune în evidenţă reporturile ce leagă termenii succesivi, ce se substituie unul altuia pentru a forma un sistem coerent.
Limbajul se defineşte ca un sistem închis, asupra căruia se pot aplica mai multe mijloace de analiză pentru a pune în evidenţă unităţile din care este constituit şi regulile de combinare a diverselor unităţi. Funcţia limbajului presupune în mod necesar existenţa acestor reguli care controlează raportul dintre respectivele unităţi. Ferdinand de Saussure insistă asupra unor opoziţii importante: astfel, limbajul reprezintă un fenomen social produs al memoriei, în timp ce vorbirea este un fapt de creaţie individuală.
Un merit decisiv al structuralismului este şi acela de a fi redefinit noţiunea de "valoare" în lingvistică. Valoarea unităţii lingvistice nu este nici reductibilă la aspectul său semnificat (adică la conţinutul său în semnificare), nici la aspectul său semnificant (respectiv forma sa acustică sau grafică). Valoarea se exprimă în raportul existent între semnificant şi semnificat, raport care constituie un element original în întregul sistem lingvistic.
Analiza structurală are ca scop delimitarea unităţilor lingvistice în funcţie de relaţiile lor reciproce. Aceste relaţii sunt de două feluri: unele definesc raporturile existente între fiecare element al enunţului, celelalte definesc elementele în funcţie de poziţia lor faţă de unităţile enunţate. Relaţiile de primul tip sunt numite sintagmatice, cele de al doilea tip, paradigmatice. Lingvistul francez Émile Benveniste (1902-1976) defineşte patru nivele de analiză: nivelul trăsăturilor distinctive, nivelul fonologic, nivelul morfologic şi nivelul frazic. Pentru a înţelege mai bine acest model de analiză ne putem referi la definiţia constituantului nemijlocit, aşa cum a fost formulată de lingvistul american Leonard Bloomfeld (1887-1949), metodă de diviziune a frazelor prin care se izolează segmentele care constituie nemijlocit fiecare frază, fraza fiind în practică elementul uzual cel mai extins (există şi elemente mai vaste: paragraful, capitolul, o carte în întregime etc.). Apoi se definesc segmentele care se degajează din frază, şi aşa mai departe până la morfene şi foneme. Se obţine astfel un fel de ierarhie structurală, în care fiecare nivel se integrează la nivelul superior. Ar exista şi elemente intermediare între nivelul morfologic şi nivelul frazic.
Alţi reprezentanţi ai structuralismului în lingvistică
Grupul cel mai important l-a reprezentat şcoala din Praga, fondată în 1926 la iniţiativa lui Villém Mathesius, dominată de doi lingvişti ruşi, Nicolai Sergheievici Trubeţkoi (1890-1938), specialist în fonologie, şi Roman Jakobson (1896-1982), ultimul transferat în 1941 în Statele Unite.
O altă şcoală a fost cea din Copenhaga, cu Ludovic Trolle Hjelmslev (1899-1965) şi Viggo Brøndal (1887-1942). Hjelmslev este primul structuralist care pune problema unei semantici generale, postulând izomorfismul între planul semnificant şi cel semnificat.
Şcoala americană este reprezentată de Edward Sapir, Leonard Bloomfield şi Zellig Sabbetai Harris (1909-1992).
Structuralismul în lingvistică începe să diminue în importanţă o dată cu apariţia după anii 1960 a teoriei gramaticei generative sau generativismului, dezvoltat de Noam Chomsky.
Limbajul se defineşte ca un sistem închis, asupra căruia se pot aplica mai multe mijloace de analiză pentru a pune în evidenţă unităţile din care este constituit şi regulile de combinare a diverselor unităţi. Funcţia limbajului presupune în mod necesar existenţa acestor reguli care controlează raportul dintre respectivele unităţi. Ferdinand de Saussure insistă asupra unor opoziţii importante: astfel, limbajul reprezintă un fenomen social produs al memoriei, în timp ce vorbirea este un fapt de creaţie individuală.
Un merit decisiv al structuralismului este şi acela de a fi redefinit noţiunea de "valoare" în lingvistică. Valoarea unităţii lingvistice nu este nici reductibilă la aspectul său semnificat (adică la conţinutul său în semnificare), nici la aspectul său semnificant (respectiv forma sa acustică sau grafică). Valoarea se exprimă în raportul existent între semnificant şi semnificat, raport care constituie un element original în întregul sistem lingvistic.
Analiza structurală are ca scop delimitarea unităţilor lingvistice în funcţie de relaţiile lor reciproce. Aceste relaţii sunt de două feluri: unele definesc raporturile existente între fiecare element al enunţului, celelalte definesc elementele în funcţie de poziţia lor faţă de unităţile enunţate. Relaţiile de primul tip sunt numite sintagmatice, cele de al doilea tip, paradigmatice. Lingvistul francez Émile Benveniste (1902-1976) defineşte patru nivele de analiză: nivelul trăsăturilor distinctive, nivelul fonologic, nivelul morfologic şi nivelul frazic. Pentru a înţelege mai bine acest model de analiză ne putem referi la definiţia constituantului nemijlocit, aşa cum a fost formulată de lingvistul american Leonard Bloomfeld (1887-1949), metodă de diviziune a frazelor prin care se izolează segmentele care constituie nemijlocit fiecare frază, fraza fiind în practică elementul uzual cel mai extins (există şi elemente mai vaste: paragraful, capitolul, o carte în întregime etc.). Apoi se definesc segmentele care se degajează din frază, şi aşa mai departe până la morfene şi foneme. Se obţine astfel un fel de ierarhie structurală, în care fiecare nivel se integrează la nivelul superior. Ar exista şi elemente intermediare între nivelul morfologic şi nivelul frazic.
Alţi reprezentanţi ai structuralismului în lingvistică
Grupul cel mai important l-a reprezentat şcoala din Praga, fondată în 1926 la iniţiativa lui Villém Mathesius, dominată de doi lingvişti ruşi, Nicolai Sergheievici Trubeţkoi (1890-1938), specialist în fonologie, şi Roman Jakobson (1896-1982), ultimul transferat în 1941 în Statele Unite.
O altă şcoală a fost cea din Copenhaga, cu Ludovic Trolle Hjelmslev (1899-1965) şi Viggo Brøndal (1887-1942). Hjelmslev este primul structuralist care pune problema unei semantici generale, postulând izomorfismul între planul semnificant şi cel semnificat.
Şcoala americană este reprezentată de Edward Sapir, Leonard Bloomfield şi Zellig Sabbetai Harris (1909-1992).
Structuralismul în lingvistică începe să diminue în importanţă o dată cu apariţia după anii 1960 a teoriei gramaticei generative sau generativismului, dezvoltat de Noam Chomsky.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.