Hortensia Papadat-Bengescu (n. 8 decembrie 1876, comuna Iveşti, judeţul Galaţi - d. 5 martie 1955, Bucureşti) a fost o mare prozatoare, romancieră şi nuvelistă din epoca interbelică.
Scurta prezentare
A fost fiica generalului D. Bengescu şi a profesoarei Zoe. A studiat la Institutul de domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti. La 20 de ani se mărită cu magistratul Nicolae Papadat. Cariera literară este amânată din pricina transferurilor soţului dintr-un oraş în altul (trecând pe rând prin Turnu-Măgurele, Buzău, Focşani, Constanţa) şi de grija arătată numeroşilor ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena.
Debutul literar
Debutează în presa culturală cu articole în limba franceză (1912). Scrie şi poezii în această limbă. În anul 1913 publicã la revista Viaţa românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajuta sa debuteze. Debutează editorial în 1919 cu volumul Ape adânci, lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roşie, experienţa fiind apoi relatată în romanul Balaurul.
Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu şi să publice în revista Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puţinii susţinători ai scriitoarelor femei. Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu şi apoi publicate. Scriitorul preferat al autoarei este Marcel Proust, a cărui metodă de creaţie o regăsim, mai mult sau mai puţin, şi în romanele ei. Autoarea scrie şi publică mai multe volume de nuvele.
La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proza "obiectivă", aşa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzica de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Din 1933, se stabileşte în capitală. Scrie Logodnicul (1933), şi, în 1946, obţine Premiul Naţional pentru proză. Restul proiectelor de romane rămân nefinalizate.
Interzisă de regimul comunist şi trăind la bătrâneţe fără mijloace de subzistenţă, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi şi de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la Bucureşti, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar si academic.
Debutează în presa culturală cu articole în limba franceză (1912). Scrie şi poezii în această limbă. În anul 1913 publicã la revista Viaţa românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajuta sa debuteze. Debutează editorial în 1919 cu volumul Ape adânci, lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roşie, experienţa fiind apoi relatată în romanul Balaurul.
Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu şi să publice în revista Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puţinii susţinători ai scriitoarelor femei. Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu şi apoi publicate. Scriitorul preferat al autoarei este Marcel Proust, a cărui metodă de creaţie o regăsim, mai mult sau mai puţin, şi în romanele ei. Autoarea scrie şi publică mai multe volume de nuvele.
La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proza "obiectivă", aşa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzica de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Din 1933, se stabileşte în capitală. Scrie Logodnicul (1933), şi, în 1946, obţine Premiul Naţional pentru proză. Restul proiectelor de romane rămân nefinalizate.
Interzisă de regimul comunist şi trăind la bătrâneţe fără mijloace de subzistenţă, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi şi de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la Bucureşti, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar si academic.
Opera literară
Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacţii ale sufletului feminin. Prozatoarea suplineşte „un deficit colosal de existenţă” (Femei, între ele) urmărind atent „perpetua mişcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în faţa oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuţioasă notare a senzaţiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.
Participarea scriitoarei la şedinţele cenaclului Sburătorul, căruia îi şi dedică de altfel primele ei romane, îi influenţează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observaţie. Investigaţia psihologică şi fiziologică se adânceşte în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini şi se întregeşte cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul Sburătorului, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluţiei necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei româneşti, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.
Opera scriitoar
ei ilustrează şi un alt principiu lovinescian, acela al inspiraţiei citadine. Marele oraş este mediul în care evoluează cu naturaleţe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. Cetatea vie, cum numeşte Bucureştii Mini, personajul romanului „Fecioarele despletite”, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspiraţie sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viaţă. G. Călinescu admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume” din proza sa.
Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns şi Rădăcini alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanţi se află în centrul acţiunii care cuprinde şi alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim, Drăgănescu sau Maxenţiu. Această creaţie a scriitoarei reprezintă cel de-al doilea ciclu de romane din literatura română după Ciclul Comăneştenilor de Duiliu Zamfirescu.
Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipilor sunt în majoritate îmbogăţiţi de dată recentă care îşi pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă şi a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu şi Coca-Aimée.
Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotească, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalităţi narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel, prezentarea evenimentelor şi a personajelor de către narator alternează cu introspecţia (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuşi) şi cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii. Apar şi personajele-reflector, Mini şi Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente şi personaje; cititorul află despre situaţia din familia Rim sau despre cauza suferinţei Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini şi Nory iau ele însele cunoştinţă de aceste lucruri. „La domnia sa lumea şi viaţa stau pe loc, pe când scriitorul îşi schimbă neîncetat unghiul de observaţie” (L. Rebreanu).
Boala ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei. Într-un interviu, Hortensia Papadat-Bengescu se arată mirată că boala nu apare în aceeaşi măsură, ca temă centrală, la toţi romancierii, ea reprezentând „compromisul firesc dintre viaţă şi moarte”. De asemenea, scriitoarea acordă atenţie problemelor eredităţii, interesată constant de detectarea şi definirea „trupului sufletesc”.
Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin actualitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice româneşti.
Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacţii ale sufletului feminin. Prozatoarea suplineşte „un deficit colosal de existenţă” (Femei, între ele) urmărind atent „perpetua mişcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în faţa oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuţioasă notare a senzaţiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.
Participarea scriitoarei la şedinţele cenaclului Sburătorul, căruia îi şi dedică de altfel primele ei romane, îi influenţează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observaţie. Investigaţia psihologică şi fiziologică se adânceşte în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini şi se întregeşte cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul Sburătorului, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluţiei necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei româneşti, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.
Opera scriitoar
ei ilustrează şi un alt principiu lovinescian, acela al inspiraţiei citadine. Marele oraş este mediul în care evoluează cu naturaleţe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. Cetatea vie, cum numeşte Bucureştii Mini, personajul romanului „Fecioarele despletite”, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspiraţie sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viaţă. G. Călinescu admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume” din proza sa.Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns şi Rădăcini alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanţi se află în centrul acţiunii care cuprinde şi alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim, Drăgănescu sau Maxenţiu. Această creaţie a scriitoarei reprezintă cel de-al doilea ciclu de romane din literatura română după Ciclul Comăneştenilor de Duiliu Zamfirescu.
Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipilor sunt în majoritate îmbogăţiţi de dată recentă care îşi pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă şi a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu şi Coca-Aimée.
Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotească, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalităţi narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel, prezentarea evenimentelor şi a personajelor de către narator alternează cu introspecţia (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuşi) şi cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii. Apar şi personajele-reflector, Mini şi Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente şi personaje; cititorul află despre situaţia din familia Rim sau despre cauza suferinţei Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini şi Nory iau ele însele cunoştinţă de aceste lucruri. „La domnia sa lumea şi viaţa stau pe loc, pe când scriitorul îşi schimbă neîncetat unghiul de observaţie” (L. Rebreanu).
Boala ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei. Într-un interviu, Hortensia Papadat-Bengescu se arată mirată că boala nu apare în aceeaşi măsură, ca temă centrală, la toţi romancierii, ea reprezentând „compromisul firesc dintre viaţă şi moarte”. De asemenea, scriitoarea acordă atenţie problemelor eredităţii, interesată constant de detectarea şi definirea „trupului sufletesc”.
Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin actualitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice româneşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.