Semănătorismul

Semănătorismul este un curent ideologic şi literar constituit la începutul secolului XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910). La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907.

Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuţă drept un apogeu al semănătorismului.

Apariţia curentului
La 2 decembrie 1901 apare la Bucureşti primul număr al revistei Sămănătorul, sub direcţia lui George Coşbuc şi a lui Alexandru Vlahuţă.
Termenul semănătorism provine de la revista „Sămănătorul”, pe paginile căreia apăreau poeziile sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă Semănătorul, poezia lui George Coşbuc cu acelaşi titlu, apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de semănătorism este un cuvânt derivat care provine de la „a semăna” - ceea ce dă de înţeles că reprezentanţii de vază ai acestui curent „seamănă” concepţiile lor în mediul sătesc. Semănătorismul a fost o expresie motivată de o necesitate istorică, într-o perioada de lâncedă aşteptare literară.

Etapele curentului literar
1901–1902: revista este condusă de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. În primul număr apare articolul Primele vorbe, scris probabil de Alexandru Vlahuţă, în care se deplînge deprecierea valorilor româneşti, scriitorii fiind chemaţi să făurească opere noi în tradiţiile vechi ale scrisului nostru;
1903–1905: revista este condusă de un comitet, căci directorii se retrag. Publică Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian Iosif;
1905–1906: la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledează pentru fondul naţional, răspândirea culturii în toate nivelurile societăţii, respingând totodată modernismul şi influenţa poeziei franceze;
1907–1910: după retragerea lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindă mai multe comitete şi mai mulţi directori, până în 1910 când, dezavuată de public şi combătută de alte grupări, cu toate eforturile nu mai poate supravieţui.

Trăsăturile semănătorismului
Ideologia grupării conţine un amestec de puncte de vedere ale „Daciei literare”, propoziţii-cheie din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate raportate la climatul socio-cultural al perioadei şi vehiculate în numele a două deziderate fundamentale: ridicarea ruralilor prin cultură şi Unirea.
Principalele trăsături distinctive ale grupării sunt:
- paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie, rezistenţa la transformări, atât pe plan literar cât şi în artă (încremenirea în formele consacrate, oroarea faţă de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din romantism, de la care îşi însuşesc antiteza cu prezentul;
- idilismul (preferinţa pentru înfăţişarea pitorească a satului, falsa înfrumuseţare a vieţii): au un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei virtuţile ţărănimii. În proză apar intrigi romanţioase, naive; aici se manifestă atitudinea anti-orăşenească şi opoziţia: boier de neam-arendaş venetic ca o trăsătură a tragediei, dispariţiei;
- sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş, uitându-şi originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării şi a înfrângerii;
- predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de instincte, de o impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor tare biologice;
- „lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înţeleasă de toate clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române devine un aspect al acţiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga de la Eminescu).
Reprezentanţi
Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât putem vorbi mai curând despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Ştefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază şi Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.
Alexandru Vlahuţă - considerat de contemporani cel mai mare poet de după Eminescu, este de fapt un epigon al acestuia. Opera sa se caracterizează prin: eminescianism, temperament pamfletar, afirmarea poeziei optimiste (Unde ni sunt visătorii?), critica nedreptăţilor sociale (romanul Dan, povestirile Vişan, Cassian, schiţele Mogâldea, Socoteala). Poate fi considerat întemeietorul reportajului ca specie literară, cu opera România pitorească, unde-şi manifestă dragostea pentru creaţia folclorică, pentru natura patriei şi pentru istorie.
Duiliu Zamfirescu - note sămănătoriste în unele nuvele ca Spre Costeşti, Conu Alecu Zăgănescu şi în romanele Viaţa la ţară, Tănase Scatiu; prin obiectivitatea de natură realistă în scene dure, ca aceea a răscoalei ţăranilor din Tănase Scatiu; evocarea peisajului campestru; crearea romanului ciclic.
Ştefan Octavian Iosif este un poet reprezentativ pentru sămănătorism, mai ales în volumele de versuri Patriarhale, Credinţe, Icoane din Carpaţi, care îmbină mai multe trăsături: nostalgia satului patriarhal, sentimentul dezrădăcinării şi elogiul energiilor latente ale poporului. Poezia Doina este o capodoperă a liricii sale care îmbină două tendinţe: sentimentalismul minor (prin întoarcerea spre trecut, folclor, tradiţie, peisaj) şi muzicalitatea de tip simbolist.
Nicolae Iorga a avut preocupări literare prin memorialistică (O viaţă de om – aşa cum a fost, Oameni cari au fost, Memorii), dramaturgie (Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncoveanu, Doamna lui Ieremia) şi istorie literară (Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, Istoria literaturii româneşti contemporane). Ca sămănătorist a polemizat cu poporanismul şi cu simbolismul, pledând pentru specificul naţional. În articolul Ce este Sămănătorul? nu concepe existenţa unei literaturi fără o „mare misiune de îndreptare şi moralizare”, eticul şi etnicul luînd forme absolute, în defavoarea esteticului.