Poezia italiană - Giovanni Boccaccio

Giovanni Boccaccio se naşte în anul 1313 (iunie sau iulie), probabil în Toscana sau Florenţa. După primii ani de şcoală la Florenţa, este trimis de tatăl său în 1327 la Napoli să facă practică în comerţ, activitate la care renunţă pentru a studia Dreptul canonic şi limbile clasice. În acei ani Boccaccio studiază în special clasicii latini, precum şi literatura de curte franceză şi italiană, şi scrie primele sale opere: Filocolo, Filostrato, Teseida, Caccia di Diana. La curtea regelui Robert d'Anjou, regele oraşului Napoli, Boccaccio o întâlneşte pe Maria de Conti d'Anjou, fiica nelegitimă a regelui, cu care are relaţii amoroase şi care apare ca Fiammetta în multe din creaţiile sale literare.

În 1350 îl întâlneşte pentru prima dată cu Francesco Petrarca, după ce mai înainte îi scrisese epistola în limba latină Mavatores Miles. De acesta îl leagă o trainică prietenie până la moartea acestuia în 1374. Împreună se angajează în traducerea autorilor antichităţii clasice.

După teribila epidemie de ciumă care a devastat Europa în anul 1348, lucreează la opera sa majoră, Il Decamerone, care va circula în manuscrise şi va fi tipărită pentru prima dată abia în 1470.

Decameronul

Aşa cum rezultă din înţelesul grec al titlului, acţiunea are loc în decursul a zece zile. După o precuvântare dedicată "graţioaselor doamne" care cunosc arta amorului, urmează o introducere ce dă un cadru terifiant atmosferei de groază care domnea în

Florenţa bântuită de ciumă. Şapte tinere doamne şi trei tineri se refugiază într-o vilă din apropierea Floenţei pentru a scăpa de contaminare şi, pentru a face să treacă timpul în mod plăcut, între conversaţii, banchete şi dansuri, se adună zilnic într-o poiană, unde fiecare spune o povestire pe o temă prestabilită, propusă de fiecare dată de "regele" sau "regina" grupului, aleşi prin rotaţie. La sfârşitul zilei, cele zece povestiri sunt urmate de un "canzone" (un recitativ în formă poetică) şi de dans.

Aşadar, opera cuprinde un număr de 100 nuvele, fiind prima şi în acelaşi timp cea mai bună operă în proză a literaturii italiene din epoca Umanismului, etapă care precedă Renaşterea. Nuvelele se caracterizează prin tematica foarte variată, plină de umor şi galanterie, adesea foarte îndrăzneaţă, din care nu lipsesc picanteriile spre deliciul cititorului, cu o compoziţie în formă magistrală şi descrierea pregnantă a caracterelor. În unele cercuri puritane ale timpului, cartea a fost curând considerată periculoasă pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în public, la îndemnul călugărului fanatic Girolamo Savonarola.

Umanismul la Bocaccio
Umanismul este filozofia de viaţă progresistă care, fără a implica supranaturalul, afirmă capacitatea şi responsabilitatea personajelor de a trăi vieţi morale, tinzând spre împlinirea proprie şi aspirând la binele umanităţii. Concepţia de viaţă a Umanismului care este inclusă şi în Decameron ne îndeamnă să trăim bine şi complet. Prin numeroasele povestiri în care sunt arătate o mulţime de tipuri de oameni, cunoaşterea lumii este obţinută prin intermediul observării, experimentării şi analizei raţionale. În lucrare se poate urmări foarte bine şi autoîmplinirea în sensul cel mai larg, conferindu-le vieţilor protagoniştilor un scop, astfel cititorul privind cu uimire şi satisfacţie frumuseţea existenţei umane, provocările şi dramele ei, şi chiar inevitabilul morţii. O trăsătură importantă în Decameronul lui Boccaccio este că opera prezintă şi expresia sentimentului popular, printre personaje apărând meşteşugari, preoţi, călugări, ţărani, alături de personaje feminine din mediile respective. Boccaccio redă viaţa eliberată de constrângerile morale ascetice, studiază pasiunile omeneşti nu numai în forma lor plenară, ci şi în cea instinctuală, punându-le faţă în faţă cu convenţiile unei societăţi ipocrite, naive. Astfel, Decameronul devine expresia unei ample, puternice, variate şi incisiv de satirice răzvrătiri împotriva tradiţiilor impuse.