Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua, fiind primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi. Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila. Debutul scriitorului
La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga şi O. Tăslăuanu, cu povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeaşi revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire, Răfuială şi Nevasta.
La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga şi O. Tăslăuanu, cu povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeaşi revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire, Răfuială şi Nevasta.
La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala ţării: în revista Convorbiri critice cu nuvela Volbura dragostei [Cântecul iubirii]. Ea a deschis şirul unei însemnate colaborări: Proştii, Culcuşul, Golanii, Dintele (1910).
Debut editorial: la Orăştie, apare volumul de nuvele Frământări, la "Librăria naţională", condusă de Sebastian Bornemisa.
Înainte de a scrie şi de a-şi publica romanele scriitorul şi-a desăvârşit talentul de prozator scriind povestiri şi nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Iţic Ştrul Dezertor. Ciuleandra, nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu.
Rebreanu a început să scrie romane realiste, în care acţiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania. Areadus problematica ţărănească în centrul atenţiei lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Blestemul pământului, blestemul iubirii” şi anunţa principalul conflict din text, şi a dat unul dintre dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.
După această experienţă literară autorul a scris mai apoi romanul Răscoala , supranumit de G. Călinescu "roman al gloatei". El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.
Un al treilea roman, Pădurea spânzuraţilor, a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austriacă, fiind condamnat la moarte şi executat pentru o tentativă de a dezerta din armata Austro-ungară şi a trece în tranşeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese schiţată iniţial în nuvela Catastrofa.
Până la Liviu Rebreanu, în istoria romanului românesc numai câteva lucrări sunt memorabile: „Ciocoii vechi şi noi” (Nicolae Filimon), „Viaţa la ţară”, „Tănase Scatiu” (Duiliu Zamfirescu) şi „Mara” (Ioan Slavici). Toate sunt romane sociale şi ilustrează momente din istoria societăţii româneşti în raport cu optica social-istorică a fiecărui scriitor. Eroii sunt exponenţi ai unor clase sau conflicte sociale cu care se identifică, sub aspect moral.
Rebreanu a început să scrie romane realiste, în care acţiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania. Areadus problematica ţărănească în centrul atenţiei lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Blestemul pământului, blestemul iubirii” şi anunţa principalul conflict din text, şi a dat unul dintre dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.
După această experienţă literară autorul a scris mai apoi romanul Răscoala , supranumit de G. Călinescu "roman al gloatei". El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.
Un al treilea roman, Pădurea spânzuraţilor, a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austriacă, fiind condamnat la moarte şi executat pentru o tentativă de a dezerta din armata Austro-ungară şi a trece în tranşeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese schiţată iniţial în nuvela Catastrofa.
Până la Liviu Rebreanu, în istoria romanului românesc numai câteva lucrări sunt memorabile: „Ciocoii vechi şi noi” (Nicolae Filimon), „Viaţa la ţară”, „Tănase Scatiu” (Duiliu Zamfirescu) şi „Mara” (Ioan Slavici). Toate sunt romane sociale şi ilustrează momente din istoria societăţii româneşti în raport cu optica social-istorică a fiecărui scriitor. Eroii sunt exponenţi ai unor clase sau conflicte sociale cu care se identifică, sub aspect moral.
1920 este anul celui mai important eveniment din întreaga istorie a romanului românesc, prin apariţia unei opere de elaborată vigoare, „Ion” de Liviu Rebreanu. Prin acest roman, scriitorul devine „ctitorul romanului românesc modern” (Garabet Ibrăileanu), iar apariţia romanului „Răscoala” va confirma acest lucru.
Cu „Ion”, Liviu Rebreanu schimbă cursul istoriei romanului românesc, scoţându-l din criza îndelungii sale aşezări. Formula de roman pe care o adoptă este modernă, ea rezultând, în primul rând, din schimbarea perspectivei de investigaţie romanescă. Diferită e metoda, căci romanul şi, în cazul lui Liviu Rebreanu, rămâne în actualitatea vieţii. Rebreanu însă o interpretează obiectiv, ca problemă, fără intenţii moralizatoare sau sentimentalism.
Atât „Ion”, cât şi „Răscoala” sunt drame ale condiţiei umane degradate, umilite, care se răzvrăteşte. De fapt, e o răzvrătire a firii contra societăţii împilatoare, abuzive. Violenţa teribilă a patimii lui Ion, ori focul aprins de ţăranii din Babaroaga, au puterea elementelor dezlănţuite ale naturii, în faţa cărora întocmirile temporare ale societăţii nu sunt decât înjghebări fragile. Dacă, totuşi, ridicarea firii este oprită, forţa naturii răzvrătite jugulată, aceasta este pentru că mişcările anarhice, oricât de violente, sunt îndiguite de o conştiinţă rece, calculatoare. Violenţa lui Ion, a ţăranilor din „Răscoala”, e aceea a naturii primitive.
Personajele lui Liviu Rebreanu trăiesc o viaţă interioară de o mare intensitate. Vorbele, frazele rostite de ele sunt doar expresia parţială a frământărilor lor lăuntrice. Gândurile, sentimentele şi emoţiile eroilor se comunică nu rareori în crâmpeie de convorbire sau în cuvinte care descoperă pentru o clipă pornirile, dramele sau revolta din sufletul lor.
Intensitatea şi profunzimea stărilor sufleteşti îşi găsesc manifestarea stilistică şi în folosirea frecventă a repetiţiei, care ne duce spre acelaşi plan intim şi obscur al conştiinţei personajului. Cititorul are însă intuiţia clară că în astfel de replici ideea, amplificată prin repetiţie, nu exprimă decât fragmentar gândirea eroului.
Etica prozei se desprinde din contradicţiile sociale zugrăvite. Atitudinea scriitorului, deloc afişată, este o problemă de opţiune, în selectarea faptului şi în desfăşurarea lui dramatică, în înţelegerea umană a dilemelor sociale şi motivarea psihologică a comportamentului social şi individual. În acest firesc, al vieţii, se constituie o întreagă lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este socială; conduita, însă, particulară, diferenţiază structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecărui personaj.
Romanul lui Liviu Rebreanu se distinge şi prin arhitectura lui complexă, nu mai puţin modernă. Eroii lui Rebreanu se integrează, cu antecedentele lor biografice, în conjunctura evenimentelor, cu configuraţia lor psihică. Istoria lor se desfăşoară treptat, se descoperă progresiv în angrenajul social complex în care sunt surprinşi, în dialectica relaţiilor sociale desfăşurate episodic, în planuri narative, ce străbat diferite medii de viaţă şi se interferează.
Cu „Ion”, Liviu Rebreanu schimbă cursul istoriei romanului românesc, scoţându-l din criza îndelungii sale aşezări. Formula de roman pe care o adoptă este modernă, ea rezultând, în primul rând, din schimbarea perspectivei de investigaţie romanescă. Diferită e metoda, căci romanul şi, în cazul lui Liviu Rebreanu, rămâne în actualitatea vieţii. Rebreanu însă o interpretează obiectiv, ca problemă, fără intenţii moralizatoare sau sentimentalism.
Atât „Ion”, cât şi „Răscoala” sunt drame ale condiţiei umane degradate, umilite, care se răzvrăteşte. De fapt, e o răzvrătire a firii contra societăţii împilatoare, abuzive. Violenţa teribilă a patimii lui Ion, ori focul aprins de ţăranii din Babaroaga, au puterea elementelor dezlănţuite ale naturii, în faţa cărora întocmirile temporare ale societăţii nu sunt decât înjghebări fragile. Dacă, totuşi, ridicarea firii este oprită, forţa naturii răzvrătite jugulată, aceasta este pentru că mişcările anarhice, oricât de violente, sunt îndiguite de o conştiinţă rece, calculatoare. Violenţa lui Ion, a ţăranilor din „Răscoala”, e aceea a naturii primitive.
Personajele lui Liviu Rebreanu trăiesc o viaţă interioară de o mare intensitate. Vorbele, frazele rostite de ele sunt doar expresia parţială a frământărilor lor lăuntrice. Gândurile, sentimentele şi emoţiile eroilor se comunică nu rareori în crâmpeie de convorbire sau în cuvinte care descoperă pentru o clipă pornirile, dramele sau revolta din sufletul lor.
Intensitatea şi profunzimea stărilor sufleteşti îşi găsesc manifestarea stilistică şi în folosirea frecventă a repetiţiei, care ne duce spre acelaşi plan intim şi obscur al conştiinţei personajului. Cititorul are însă intuiţia clară că în astfel de replici ideea, amplificată prin repetiţie, nu exprimă decât fragmentar gândirea eroului.
Etica prozei se desprinde din contradicţiile sociale zugrăvite. Atitudinea scriitorului, deloc afişată, este o problemă de opţiune, în selectarea faptului şi în desfăşurarea lui dramatică, în înţelegerea umană a dilemelor sociale şi motivarea psihologică a comportamentului social şi individual. În acest firesc, al vieţii, se constituie o întreagă lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este socială; conduita, însă, particulară, diferenţiază structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecărui personaj.
Romanul lui Liviu Rebreanu se distinge şi prin arhitectura lui complexă, nu mai puţin modernă. Eroii lui Rebreanu se integrează, cu antecedentele lor biografice, în conjunctura evenimentelor, cu configuraţia lor psihică. Istoria lor se desfăşoară treptat, se descoperă progresiv în angrenajul social complex în care sunt surprinşi, în dialectica relaţiilor sociale desfăşurate episodic, în planuri narative, ce străbat diferite medii de viaţă şi se interferează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.