Eugen Lovinescu - teoretician al revistei Sburatorul

Sburătorul a fost o revistă literar-artistică, apărută în Bucureşti, sub conducerea lui Eugen Lovinescu, în două serii: 19 aprilie1919-7 mai 1921 şi martie 1926-iunie 1927. Revista îşi propunea să promoveze scriitorii tineri, să propulseze o literatură întemeiată pe teoria sincronizării şi a împrumuturilor culturale. Numele face aluzie, simbolic, la „boala” poeziei, dar şi la aripile ei. În articolul de deschidere, Eugen Lovinescu anunţa intenţia de a se ocupa numai de literatură şi, ceea ce va deveni scopul principal al criticului, de a descoperi noile talente, pregătind astfel o nouă generaţie literară. În jurul ei s-a constituit cenaclul Sburătoul, care a funcţionat până la moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943.
Personalitate complexă a vieţii literare din prima jumătate a secolului al XX-lea, Eugen Lovinescu a exercitat asupra literaturii române o acţiune formativă comparabilă doar cu aceea desfăşurată, într-o altă etapă a culturii noastre, de Titu Maiorescu.
Lui E. Lovinescu îi revine meritul de a fi acţionat în direcţia adaptării modernismului[1] la specificul culturii şi civilizaţiei româneşti. Factorul decisiv, în acest sens, îl constituie elaborarea conceptului de sincronism[2] ca instrument de investigare critică a evoluţiei literaturii române. Asimilându-şi simbolismul ca pe un fenomen literar normal, E. Lovinescu formulează un concept mai general de modernism, aspirând spre o artă modernă românească la nivelul modern european, cu atât mai mult necesară, cu cât formele preconizate de sămănătorism şi de tradiţionalismul ortodoxist erau pentru această epocă perimate. E. Lovinescu se manifestă ca un animator estetic „ce-şi ia responsabilitatea directoare a unei reviste „Sburătorul”, şi treptat-treptat a întregului modernism” (G. Călinescu).
Criticul explică procesul de formaţie şi de evoluţie a civilizaţiei române, din alt punct de vedere decât acela al junimiştilor. La baza acestui proces se află legea imitaţiei, potrivit căreia societăţile înapoiate suportă o fecundă influenţă din partea celor avansate. În acest sens, cadrul teoretic este alimentul de sociologie psihologică şi finalistă a lui Gabriel Tarde, prin ideea de imitaţie ca lege universală a dezvoltării societăţilor. Imitaţia este baza armonizării şi omogenizării sociale şi se manifestă, în concepţia gânditorului francez, ca o formă psihologică socială a legii universale a repetiţiei. Dincolo de aceste influenţe, opera lui E. Lovinescu poartă incotestabil marca personalităţii sale, la baza întregii acţiuni combative a criticului român situându-se ideea sincronismului, al cărei prim moment îl constituie principiul simulării-stimulării. Cultura română trebuie scoasă dintr-o inerţie periculoasă – împrumutând formele, se creează premisele pentru a se consolida fondul. Totul porneşte de la intuiţia ingenioasă a posibilităţii de a argumenta dreptul la existenţă al „formelor fără fond”: „Ne iubim strămoşii, ne iubim însă şi strănepoţii: nu suntem numai punctul ultim al unei linii de generaţii, ce se pierde în trecut, ci şi punctul de plecare al generaţiilor ce vor veni la lumină; nu suntem numai strănepoţii încărcaţi de povara veacurilor, ci şi strămoşii virtuali ai strănepoţilor tărzii; obligaţiile faţă de viitor depăşesc pe cele faţă de trecut”.
Întreaga teorie a mutaţiei valorilor estetice este o justificare a salturilor în literatură. Influenţele au fost necesare, dar ele au acţionat asupra unui element autohton, acestea nu au inventat o cultură, ci au modelat-o, ajutând-o să se regăsească. Lipsa de sincronizare, de contemporaneitate a civilizaţiei şi a culturii a dusla anacronisme.
Teoria sincronismului şi cea a mutaţiei valorilor estetice sunt legate de numele lui Lovinescu şi au stârnit discuţii în epocă, rămânând însă, în linii generale, valabile până astăzi.
Teoria imitaţiei era preluată după francezul Gabriel Tarde, psiholog şi sociolog. Analizând faptele politice şi culturale ale civilizaţiei româneşti, Lovinescu consideră că modernizarea a început după pătrunderea în ţările române, la începutul secolulul al XIX-lea, a ideilor inovatoare din Europa. Societatea românească a întors spatele inerţiei orientale şi, preluând formele occidentale, a creat premisele dezvoltării unui fond modern. Fenomenul formelor fără fond, de care vorbise Titu Maiorescu, este acceptat de E. Lovinescu, dar criticul “Sburătorului” îl socoteşte inevitabil şi creator: „formele pot să-şi creeaze uneori fondul”, susţine el, spre deosebire de Maiorescu. România modernă ar fi rezultatul acestui proces şi el s-a realizat în ciuda opoziţiei forţelor conservatoare. Lovinescu propune eliminarea rapidă a decalajelor culturale şi modernizarea literaturii române, deci sincronizarea cu spiritul veacului. Eugen Lovinescu îşi elaborează teoriile într-un moment în care, fără a imita, literatura română ar fi devenit stagnantă, nu ar mai fi evoluat.

[1] Modernismul este un curent/o tendinţă în arta şi literatura secolului al XX-lea, caracterizat/ă prin negarea tradiţiei şi prin impunerea unor formule de creaţie noi. În această accepţie, modernismul include curentele artistice novatoare (care se disociază de concepţia estetică a curentelor anterioare): simbolismul, expresionismul, dadaismul, suprarealismul.
[2] Sincronism = principiu derivat din teoria imitaţiei a lui Gabriel Tarde, susţinut de Eugen Lovinescu, potrivit căruia, în epoca modernă, cultura unui popor se dezvoltă prin imitaţie şi adaptare, în strânsă interdependenţă cu celelalte culturi.