Literatura română modernă

În literatura română, modernismul a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind prefigurat de creatorii afiliaţi simbolismului şi naturalismului, între primii interesaţi de experienţa subiectivă şi de studiul psihologiei personajelor.

Încadrarea curentului

Curentul modernism include tendinţe foarte diverse care-i dau o consistenţă eterogenă. Naşterea modernismului coexistă cu „epigonii” romantismului târziu, cu simboliştii (încadraţi de unii critici laolaltă cu moderniştii), iar de-a lungul existenţei sale va avea parte de mai multe curente formate ca reacţii la estetica sa: tradiţionalismul, semănătorismul.

Componente
Modernismul în literatura română a durat până la încheierea perioadei interbelice şi a cuprins tendinţe şi concepţii noi, între care: expresionismul (astfel de tendinţe pot fi recunoscute în scrierile de Lucian Blaga), ermetismul (Ion Barbu), experimentele avangardiste (dadaismul lui Tristan Tzara, suprarealismul) ş.a. Acestora se adaugă estetica urâtului, iniţiată de poetul Tudor Arghezi.

Neomodernism şi postmodernism
Noi „modernişti” au construit ceea ce va fi mai târziu intitulat literatura neomodernă, o poetică fundamentată în jurul conceptelor-cheie (un reprezentant de seamă a ei este poetul Nichita Stănescu). În acelaşi timp, mulţi alţi creatori de literatură au preferat să se păstreze în zona experimentului, dând naştere unor scrieri incomode pentru regimul comunist de atunci.

Semănătorismul (sau Sămănătorismul) este un curent ideologic şi literar constituit la începutul secolului XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910). La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907. Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuţă drept un apogeu al semănătorismului.
La 2 decembrie 1901 apare la Bucureşti primul număr al revistei „Sămănătorul”, sub direcţia lui George Coşbuc şi a lui Alexandru Vlahuţă.
Termenul semănătorism provine de la revista „Sămănătorul”, pe paginile căreia apăreau poeziile sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă Semănătorul, poezia lui George Coşbuc cu acelaşi titlu, apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de semănătorism este un cuvânt derivat care provine de la „a semăna” - ceea ce dă de înţeles că reprezentanţii de vază ai acestui curent „seamănă” concepţiile lor în mediul sătesc. Semănătorismul a fost o expresie motivată de o necesitate istorică, într-o perioada de lâncedă aşteptare literară.