La Ţigănci - Mircea Eliade

Publicată în 1969, în volumul: La Ţigănci şi alte povestiri (după ce apăruse la Paris, în 1959), nuvela La Ţigănci a fost caracterizată drept „o capodoperă a fantasticului românesc” (Eugen Simion) şi se încadrează în proza fantastică a lui Mircea Eliade. Acţiunea s epetrece într-un spaţiu aparţinând unei geografii sacre (Bucureştiul de altădată, cu străzi şi beciuri care ascund mistere, ori muntele care este mai aproape de cer). Personajele sunt „indivizi comuni” care „intră fără voia lor în situaţii anormale”.
Tema nuvelei este moartea ca eveniment, dar şi ca mijloc de recuperare a sacrului. Titlul este numele unui spaţiu, având două semnificaţii:
a) În planul profan este un loc famat, despre care vorbesc bărbaţii din tramvai.
b) În planul sacru, este primul stadiu al călătoriei sufletului după moarte, drum care, în unele tradiţii, cuprinde Infernul, Purgatoriul şi Paradisul.
Din însemnările autorului (notate în Jurnal) reiese că intenţia lui a fost revelarea a două lumi paralele existente în universul cotidian. Cu alte cuvinte, există o realitate vizibilă, concretă şi logică (pe care o cunoaştem cu toţii) şi o altă realitate (ascunsă, ilogică, neştiută, cunoscută fragmentar sau deloc de către personaje). Din această concepţie derivă ordonarea acţiunii din La Ţigănci pe două planuri antitetice: profan / sacru, real / fantastic, viaţă / moarte, timp terestru / timp transcendent. În aceeaşi ordine de idei, se înscrie şi structura compoziţională a acestei opere: conform opiniei lui Sorin Alexandrescu, nuvela este alcătuită din opt episoade, marcând un număr simetric de „intrări” şi „ieşiri” din real în ireal. Comentatorul menţionat mai sus observă că aici este vorba de un itinerariu spiritual: Viaţă şi Moarte, Profan şi Sacru, nuvela fiind o alegorie a morţii sau a trecerii spre moarte.
Acţiunea trece prin mai multe etape:
* capitolul I prezintă drumul lui Gavrilescu spre casă, cu tramvaiul;
* capitolele II, III şi IV se petrec în bordeiul ţigăncilor, unde apar cele trei fete şi are loc „visul” profesorului;
* capitolele V, VI şi VII prezintă rătăcirea sufletului prin oraş şi întoarcerea la bordei cu birja-dric;
* capitolul al VIII-lea cuprinde reîntâlnirea cu Hildegard şi plecarea celor doi spre nunta în Paradis.
Viziunea narativă este obiectivă, naratorul fiind omniscient şi omniprezent, iar relatarea se face la persoana a III-a.

Literatura română modernă

În literatura română, modernismul a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind prefigurat de creatorii afiliaţi simbolismului şi naturalismului, între primii interesaţi de experienţa subiectivă şi de studiul psihologiei personajelor.

Încadrarea curentului

Curentul modernism include tendinţe foarte diverse care-i dau o consistenţă eterogenă. Naşterea modernismului coexistă cu „epigonii” romantismului târziu, cu simboliştii (încadraţi de unii critici laolaltă cu moderniştii), iar de-a lungul existenţei sale va avea parte de mai multe curente formate ca reacţii la estetica sa: tradiţionalismul, semănătorismul.

Componente
Modernismul în literatura română a durat până la încheierea perioadei interbelice şi a cuprins tendinţe şi concepţii noi, între care: expresionismul (astfel de tendinţe pot fi recunoscute în scrierile de Lucian Blaga), ermetismul (Ion Barbu), experimentele avangardiste (dadaismul lui Tristan Tzara, suprarealismul) ş.a. Acestora se adaugă estetica urâtului, iniţiată de poetul Tudor Arghezi.

Neomodernism şi postmodernism
Noi „modernişti” au construit ceea ce va fi mai târziu intitulat literatura neomodernă, o poetică fundamentată în jurul conceptelor-cheie (un reprezentant de seamă a ei este poetul Nichita Stănescu). În acelaşi timp, mulţi alţi creatori de literatură au preferat să se păstreze în zona experimentului, dând naştere unor scrieri incomode pentru regimul comunist de atunci.

Semănătorismul (sau Sămănătorismul) este un curent ideologic şi literar constituit la începutul secolului XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910). La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907. Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuţă drept un apogeu al semănătorismului.
La 2 decembrie 1901 apare la Bucureşti primul număr al revistei „Sămănătorul”, sub direcţia lui George Coşbuc şi a lui Alexandru Vlahuţă.
Termenul semănătorism provine de la revista „Sămănătorul”, pe paginile căreia apăreau poeziile sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă Semănătorul, poezia lui George Coşbuc cu acelaşi titlu, apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de semănătorism este un cuvânt derivat care provine de la „a semăna” - ceea ce dă de înţeles că reprezentanţii de vază ai acestui curent „seamănă” concepţiile lor în mediul sătesc. Semănătorismul a fost o expresie motivată de o necesitate istorică, într-o perioada de lâncedă aşteptare literară.