Duhovnicească - T. Arghezi

Publicată în 1927, în volumul Cuvinte potrivite, Duhovnicească este o poezie filozofică înrudită tematic cu alte creaţii din literatura română: Mioriţa, Mai am un singur dor de M. Eminescu sau Gorunul de L. Blaga. Poezia Duhovnicească are ca temă spaima în faţa morţii, pe care o resimte poetul – om, incapabil să repete jertfa lui Iisus Hristos.

În deschiderea textului, autorul prezintă un tablou terifiant, de sfârşit de lume: o noapte „groas㔺i „grea”, în care gongul Nefiinţei „bate” în adâncul Universului. Cele două epitete ornante care determină cuvântul „noapte”, sugerează o ameninţare dilatată cosmic şi amplificată treptat în versurile care urmează. Astfel, încâ din versul al doilea apare o entitate misterioasă şi stihială, care va antrena întreg Universul în uriaşa „horă” a morţii. Rămas fără Divinitatea pe care o invocase dramatic în „Psalmi”, poetul simte că spaţiul nu-l mai protejează: prin grădină „umblă cineva” care s-a strecurat ca un hoţ („De unde vii şi ai intrat pe unde?”) până la zidul casei. Apariţia imaterială şi stranie, care umblă „fără lumină, / Fără lună, fără lumânare” şi se loveşte de arborii grădinii (ca şi când ar fi oarbă) este, poate, moartea. Îmbrăcată în „haine-ntunecate” (ca în concepţia populară) moartea este „Cine-ştie-Cine” al cărui nume nu este bine să-l rosteşti, duh fără somn şi fără odihnă. Stăpânită parcă de un blestem, moartea este un „suflet de pripas”, aflat în veşnică rătăcire. Înspăimântat de această apropiere, poetul redevine copil şi caută ocrotirea mamei:
„Tu eşti mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!”
Expresia supremă a morţii universale o constituie faptul că până şi pământul a intrat în descompunere, pierzându-şi capacitatea de a mai da naştere vieţii: „A putrezit ograda.” În această lume, poetul trăieşte o senzaţie de surpare („Eu sunt risipit prin spini şi bolovani”), ca şi când s-ar fi dizolvat. Fragmentul final poate da naştere la ai multe interpretări. Astfel, drumeţul „pribeag şi ostenit” din faţa uşii, poate fi Iisus Hristos, înspăimântat, la modul uman, de moarte şi fugit de pe Cruce. Cel care rosteşte cuvintele din final poate fi şi poetul. Încercând să-şi asume soarta Mântuitorului, omul fuge de pe Cruce, pentru că nu este decât un simplu om.