Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii deschide volumul de debut blagian, Poemele luminii, 1919. Poezia este o artă poetică, în care autorul îşi exprimă concepţia asupra menirii creatorului în artă.
Titlul stabileşte o relaţie între doi termeni: „eu” şi „corola de minuni a lumii” – metaforă prin care lumea este privită ca o uriaşă corolă alcătuită din mistere, taine. Cei doi termeni sunt legaţi prin verbul „nu strivesc”, exprimând atitudinea contemplativă a poetului. Privită mai atent, metafora corolei de floare reliefează mai multe semnificaţii: frumuseţe imaculată, armonie, perfecţiune, ordine cosmică.
Titlul poeziei esenţializează ideile filozofice ale textului: lumea înconjurătoare este plică de taine, omul trăind în orizontul misterului şi în „zariştea cosmică”. Aceste taine nu pot şi nu se cuvine a fi cunoscute (teoria minus-cunoaştere); apropiindu-se de mistere, poetul le amplifică, păstrând astfel neatinsă perfecţiunea lumii create de Marele Anonim (Dumnezeu).
Incipitul poeziei este o formulă / secvenţă memorabilă prin care începe o operă literară şi ale cărei semnificaţii se reverberează asupra întregului text. Incipitul acestei arte constituie o reluare a titlului, întărind caracterul de confesiune al textului (element modernist).
Poezia este alcătuită din douăzeci de versuri, structurată pe trei secvenţe poetice, marcate prin majusculă la început de vers:
Prima secvenţă (versurile 1 – 5) exprimă atitudinea poetului faţă de tainele lumii;
A doua secvenţă (versurile 6 – 10) prezintă, prin opoziţie, cele două modalităţi de cunoaştere: a „altora” (paradisiacă) şi a poetului (luciferică);
Cea de a treia secvenţă (versurile 11 – 20) are la bază comparaţia dintre lumina poetului şi lumina lunii.
Textul poetic este structurat pe baza unei opoziţii între „eu” (poetul, creatorii de artă şi „alţii” (spiritele raţionale).
Universul operei relevă concepţia blagiană privind rolul şi menirea poetului. Fiind o creaţie lirică în care autorul îşi exprimă principiile privitoare la artă şi la misiunea creatorului, „Eu nu strivesc...”, este o artă poetică. Primul vers al poeziei constituie o repetare a titlului, întărind mărturisirea de credinţă a eului liric. Aceasta se organizează în jurul a doi termeni care constituie cuvintele – cheie ale textului: „eu” şi „alţii”.
„Eu” îl reprezintă pe poet şi, prin extensie, pe toţi creatorii de artă. Verbele care definesc demersul poetului întru păstrarea perfecţiunii lumii sunt: „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc” şi "iubesc”. O posibilă interpretare a acestor termeni relevă următoarea mărturisire: Eu nu strivesc (corola d eminuni a lumii), nu ucid (tainele), sporesc (a lumii taină), îmbogăţesc (întunecata zare a misterelor), (căci) iubesc (şi flori şi ochi şi buze şi morminte). Rezultă că: apropiindu-se de tainele lumii, poetul nu le ucide, ci le amplifică; aceasta se datorează faptului că, la baza actului creator stă iubirea. Mijlocul de care se foloseşte stihuitorul pentru a contempla lumea este lumina (primul element al Genezei). Cu ajutorul acesteia, poetul îşi realizează rolul de Creator, prin sporirea tainelor care ne înconjoară: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină.” În versurile 11 -15, autorul foloseşte o comparaţie dezvoltată, lumina sa fiind asemuită cu lumina lunii (care creează, într-un peisaj nocturn, zone clar-obscur pline de mister). Creatorul aflându-se în centrul rostirii poetice, în jurul său se află lumea şi, dincolo de ea, se încheagă „întunecata zare” a misterelor care o înconjoară ca o corolă. Pe aceasta din urmă, poetul o contemplă fără să-o descifreze, fapt care face tainele şi mai adânci; în acest mod, poetul păstrează esenţa sacră a lumii: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister.”
Cel de-al doilea cuvânt cheie este „alţii şi acesta îi desemnează pe oamenii de ştiinţă, adică, pe cei care lucrează „cu mintea”. Ei „ucid” (prin cercetare, descifrare şi explicare) tainele ascunse ale lumii, ei „sugrumă vraja” misterelor prin intelectul lor raţional. Se conturează astfel două modalităţi de cunoaştere a lumii: una rece, raţională şi precisă, pe care Blaga o numeşte cunoaştere paradisiacă; cea de a doua modalitate este „cunoaşterea mistică” (aşa cum o numea G. Călinescu) şi le aparţine poeţilor, pe care Blaga o numeşte cunoaştere luciferică. Este posibil ca numele da acesteia să aibă legătură cu numele lui Lucife care, în primele veacuri ale creştinismului, era socotit „purtătorul de lumină” (aşa cum este şi poetul).
Titlul stabileşte o relaţie între doi termeni: „eu” şi „corola de minuni a lumii” – metaforă prin care lumea este privită ca o uriaşă corolă alcătuită din mistere, taine. Cei doi termeni sunt legaţi prin verbul „nu strivesc”, exprimând atitudinea contemplativă a poetului. Privită mai atent, metafora corolei de floare reliefează mai multe semnificaţii: frumuseţe imaculată, armonie, perfecţiune, ordine cosmică.
Titlul poeziei esenţializează ideile filozofice ale textului: lumea înconjurătoare este plică de taine, omul trăind în orizontul misterului şi în „zariştea cosmică”. Aceste taine nu pot şi nu se cuvine a fi cunoscute (teoria minus-cunoaştere); apropiindu-se de mistere, poetul le amplifică, păstrând astfel neatinsă perfecţiunea lumii create de Marele Anonim (Dumnezeu).
Incipitul poeziei este o formulă / secvenţă memorabilă prin care începe o operă literară şi ale cărei semnificaţii se reverberează asupra întregului text. Incipitul acestei arte constituie o reluare a titlului, întărind caracterul de confesiune al textului (element modernist).
Poezia este alcătuită din douăzeci de versuri, structurată pe trei secvenţe poetice, marcate prin majusculă la început de vers:
Prima secvenţă (versurile 1 – 5) exprimă atitudinea poetului faţă de tainele lumii;
A doua secvenţă (versurile 6 – 10) prezintă, prin opoziţie, cele două modalităţi de cunoaştere: a „altora” (paradisiacă) şi a poetului (luciferică);
Cea de a treia secvenţă (versurile 11 – 20) are la bază comparaţia dintre lumina poetului şi lumina lunii.
Textul poetic este structurat pe baza unei opoziţii între „eu” (poetul, creatorii de artă şi „alţii” (spiritele raţionale).
Universul operei relevă concepţia blagiană privind rolul şi menirea poetului. Fiind o creaţie lirică în care autorul îşi exprimă principiile privitoare la artă şi la misiunea creatorului, „Eu nu strivesc...”, este o artă poetică. Primul vers al poeziei constituie o repetare a titlului, întărind mărturisirea de credinţă a eului liric. Aceasta se organizează în jurul a doi termeni care constituie cuvintele – cheie ale textului: „eu” şi „alţii”.
„Eu” îl reprezintă pe poet şi, prin extensie, pe toţi creatorii de artă. Verbele care definesc demersul poetului întru păstrarea perfecţiunii lumii sunt: „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc” şi "iubesc”. O posibilă interpretare a acestor termeni relevă următoarea mărturisire: Eu nu strivesc (corola d eminuni a lumii), nu ucid (tainele), sporesc (a lumii taină), îmbogăţesc (întunecata zare a misterelor), (căci) iubesc (şi flori şi ochi şi buze şi morminte). Rezultă că: apropiindu-se de tainele lumii, poetul nu le ucide, ci le amplifică; aceasta se datorează faptului că, la baza actului creator stă iubirea. Mijlocul de care se foloseşte stihuitorul pentru a contempla lumea este lumina (primul element al Genezei). Cu ajutorul acesteia, poetul îşi realizează rolul de Creator, prin sporirea tainelor care ne înconjoară: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină.” În versurile 11 -15, autorul foloseşte o comparaţie dezvoltată, lumina sa fiind asemuită cu lumina lunii (care creează, într-un peisaj nocturn, zone clar-obscur pline de mister). Creatorul aflându-se în centrul rostirii poetice, în jurul său se află lumea şi, dincolo de ea, se încheagă „întunecata zare” a misterelor care o înconjoară ca o corolă. Pe aceasta din urmă, poetul o contemplă fără să-o descifreze, fapt care face tainele şi mai adânci; în acest mod, poetul păstrează esenţa sacră a lumii: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister.”
Cel de-al doilea cuvânt cheie este „alţii şi acesta îi desemnează pe oamenii de ştiinţă, adică, pe cei care lucrează „cu mintea”. Ei „ucid” (prin cercetare, descifrare şi explicare) tainele ascunse ale lumii, ei „sugrumă vraja” misterelor prin intelectul lor raţional. Se conturează astfel două modalităţi de cunoaştere a lumii: una rece, raţională şi precisă, pe care Blaga o numeşte cunoaştere paradisiacă; cea de a doua modalitate este „cunoaşterea mistică” (aşa cum o numea G. Călinescu) şi le aparţine poeţilor, pe care Blaga o numeşte cunoaştere luciferică. Este posibil ca numele da acesteia să aibă legătură cu numele lui Lucife care, în primele veacuri ale creştinismului, era socotit „purtătorul de lumină” (aşa cum este şi poetul).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.