Nuvela Moara cu noroc, cea mai izbutită dintre scrierile de acest gen ale lui Ioan Slavici, întruneşte trăsături diverse. În acţiune sunt antrenate caractere tari de oameni primitivi, intriga reliefează stări sufleteşti complicate, iar finalul demonstrează justeţea normei morale enunţate în preambul. Comparat cu Shakespeare, Tolstoi şi Dostoievski, Ioan Slavici este primul scriitor care creează un personaj nelinear, complicat mereu sufleteşte, trăind stări conflictuale puternice care evoluează, într-o deschidere în evantai, spre momentul culminant. În nuvelele sale apar iubiri şi duşmănii care mocnesc, mişcări sufleteşti piezişe, complicate, nelinişti (care cresc proporţional cu bogăţia), patimi puternice, totul fiind pus sub semnul de neclintit al destinului.
Tema nuvelei Moara cu noroc o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul ca fatalitate impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Titlul este un toponimic. Acesta denumeşte spaţiul în care se împlineşte destinul personajelor pedepsite pentru că au încălcat norma morală. Hanul numit „Moara cu noroc” este o răscruce, un loc deschis invaziei răului, purificat, în final, prin foc. Adevărat „personaj” al nuvelei, hanul devine, la sfârşit, o „moară” a Nenorocului.
Nuvela se deschide printr-un precept moral (în care cuvintele atribuite Bătrânei exprimă concepţia autorului): „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor. Cel care ar trebui să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă şi rol testamentar.
Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în spaţial, în zona Aradului, la Moara cu Noroc (ultimul „prag” înaintea locurilor „rele”). Ghiţă (cizmar într-un umil sat transilvănean) se hotărăşte saă renunţe la „liniştea colibei”, pe motivul sărăciei oamenilor, care umblau toată săptămâna în opinci sau desculţi, iar în duminicile ploioase îşi duceau cizmele în mână, până la biserică. Aflând de arendarea cârciumei de la Moara cu Noroc, se hotărăşte să se mute acolo. Bătrâna (soacra lui Ghiţă) este însă reticentă, de teamă că, ispitind norocul, l-ar putea supăra: „... şi mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrâneţe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi...” Totuşi, de dragul copiilor săi, Bătrâna acceptă să-i urmeze cu inima deschisă, spre a îmbuna şansa: „cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul copilului ieşit în lume”.
„Norocul” devine astfel laitmotivul nuvelei şi schimbătoarele lui feţe vor însoţi destinul personajelor, până la modificarea totală din final. Acesta ar fi primul capitol al nuvelei, cuprinzând expoziţiunea şi intriga (hotărârea lui Ghiţă de a părăsi spaţiul protector al „colibei” sale şi de a se muta la han). Noul spaţiu existenţial al familiei este o fostă moară, aşezată la răscrucea drumurilor care duceau spre Ineu, într-o pustietate. Aici va veni Ghiţă, împreună cu Ana, Bătrâna şi cei doi copii şi va începe să muncească, făcând ca locul să pară „binecuvântat”. Întreaga săptămână, hanul era plin de drumeţi, iar sâmbăta, cârciumarul îşi numîra banii şi era mulţumit de norocul care i se dăduse. Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea lui Lică Sămădăul – personaj demonic, hoţ şi ucigaş – care va schimba destinul familiei. „Stăpân” ilegal al acestor locuri (pline de turme de porci şi porcari), Lică îi impune lui Ghiţă să-l informeze asupra a tot ceea ce se petrece în zonă: „Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie.” Încă de la sosirea lui Lică, Ghiţă îşi ia măsuri de apărare, cumpărându-şi, de la Arad, două pistoale, tocmindu-şi încă o slugă şi aducându-şi încă doi câini. Ana bănuieşte ca Lică este "om rău şi primejdios” şi-şi atenţionează soţul, dar în sufletul lui Ghiţă se petrece o ciudată mutaţie: treptat, soţia, copiii şi bătrâna îi apar ca un obstacol în relaţia cu Lică; procesul de înstrăinare al cârciumarului se manifestă prin vorbe şi gesturi violente, jocuri crude, reproşuri amare.
Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi-i cere lui Ghiţă toţi banii din ladă, promitându-i că-i va înapoia, dacă va trăi. Este un pas în pactul cu Diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit să-l apere pe Lică, pentru a-şi recupera banii. În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică rămânând să şi doarmă acolo. Peste noapte, Ghiţă îl vede însă plecând însoţit de un străin, pentru a se întoarce târziu, spre zorii zilei. Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că, în timpul nopţii, arendaşul fusese bătut şi jefuit. Chemat în faţa comisarului, Ghiţă este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. În apropiere de Moara cu Noroc, jandarmii găsesc trupurile unei femei şi al unui copil ucişi, Pintea fiind convins că autorul era Lică. Dus însă la Oradea, în faţa judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi scapă. Chiar şi Ghiţă, cu toate că-şi dădea seama de vinovăţia Sămădăului, mărturiseşte în favoarea lui, de frică. Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permananta oscilare între bine şi rău. Ar dori să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului. Aşa se face că, primind de la Lică bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţă îl anunţă pe Pintea, dar nu-i spune că jumătate din ei sunt ai săi. Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de îmbogăţire: amână aducerea dovezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie. Totodată, spaima că Lică ar putea veni să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie fiinţa. Aceasta ar fi, în linii generale, desfăşurarea acţiunii (capitolele II-XV). Capitolul al XVI-lea prezintă izbăvirea, prin moarte, acelor care încălcaseră norma morală. De la Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce Bătrâna pleacă, împreună cu copiii, la nişte rude, al Ineu. Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând să-l anunţe pe Pintea. La întoarcere, simţind că i s-a pus „ceva de-a curmezişa în cap”, Ghiţă o înjunghie pe Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat, la timp, gândul cel bun (punctul culminant). Sămădăul (care se întorsese să-şi ia şerparul uita la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l împuşte pe Ghiţă şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte capul de un copac. Deznodământul (capitolul XVII) este pregătit de momentul în care Bătrâna pleacă la rude „singură cu copiii, singură şi mâhnită până în adâncul inimii.” La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor care fuseseră Ghiţă şi Ana.
Sfârşitul nuvelei este oralizator şi simbolic: „Bătrâna şedea cu copiii pe o piatră e lângă cele cinci cruci şi plângea cu lacrimi alinătoare. – Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost data... Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe.” Finalul inversează semnificaţia titlului şi aruncă peste viaţa celor doi soţi sentinţa de fier a Destinului. Imaginea femeii care-şi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic) este încurajatoare: s-ar putea crede că, într-o lume care respectă norma morală, aceştia vor avea un alt destin.
Complexitatea epică a nuvelei constă în profunda cunoaştere a sufletului omenesc, urmărit în toate meandrele lui: omul se află în puterea unui destin venit din profunzimi, din subconştientul său, forţă oarbă şi distrugătoare care-l va conduce spre frământări şi nefericire.
Subiectul nuvelei se organizează în jurul conflictului central care este unul psihologic: lupta sfâşietoare care se dă în sufletul lui Ghiţă între patima îmbogăţirii şi fondul lui iniţial cinstit. Prăbuşirea morală a lui Ghiţă este înfăţişată în mod gradat, cu oscilaţii între visul îmbogăţirii şi chinul remuşcării, cu mişcări sinuoase care antrenează profunzimi sufleteşti nebănuite. Personajele sunt realiste, dar accentul nu cade pe trăsăturile lor de caracter, ci pe drama existenţială pe care o parcurg.
Moara cu noroc este scrisă într-un stil sobru, evenimentele fiind relatate prin tehnica înlănţuirii. Naratosul este omniscient, omniprezent şi obiectiv, relatarea făcându-se la persoana a III-a.
Tema nuvelei Moara cu noroc o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul ca fatalitate impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Titlul este un toponimic. Acesta denumeşte spaţiul în care se împlineşte destinul personajelor pedepsite pentru că au încălcat norma morală. Hanul numit „Moara cu noroc” este o răscruce, un loc deschis invaziei răului, purificat, în final, prin foc. Adevărat „personaj” al nuvelei, hanul devine, la sfârşit, o „moară” a Nenorocului.
Nuvela se deschide printr-un precept moral (în care cuvintele atribuite Bătrânei exprimă concepţia autorului): „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor. Cel care ar trebui să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă şi rol testamentar.
Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în spaţial, în zona Aradului, la Moara cu Noroc (ultimul „prag” înaintea locurilor „rele”). Ghiţă (cizmar într-un umil sat transilvănean) se hotărăşte saă renunţe la „liniştea colibei”, pe motivul sărăciei oamenilor, care umblau toată săptămâna în opinci sau desculţi, iar în duminicile ploioase îşi duceau cizmele în mână, până la biserică. Aflând de arendarea cârciumei de la Moara cu Noroc, se hotărăşte să se mute acolo. Bătrâna (soacra lui Ghiţă) este însă reticentă, de teamă că, ispitind norocul, l-ar putea supăra: „... şi mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrâneţe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi...” Totuşi, de dragul copiilor săi, Bătrâna acceptă să-i urmeze cu inima deschisă, spre a îmbuna şansa: „cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul copilului ieşit în lume”.
„Norocul” devine astfel laitmotivul nuvelei şi schimbătoarele lui feţe vor însoţi destinul personajelor, până la modificarea totală din final. Acesta ar fi primul capitol al nuvelei, cuprinzând expoziţiunea şi intriga (hotărârea lui Ghiţă de a părăsi spaţiul protector al „colibei” sale şi de a se muta la han). Noul spaţiu existenţial al familiei este o fostă moară, aşezată la răscrucea drumurilor care duceau spre Ineu, într-o pustietate. Aici va veni Ghiţă, împreună cu Ana, Bătrâna şi cei doi copii şi va începe să muncească, făcând ca locul să pară „binecuvântat”. Întreaga săptămână, hanul era plin de drumeţi, iar sâmbăta, cârciumarul îşi numîra banii şi era mulţumit de norocul care i se dăduse. Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea lui Lică Sămădăul – personaj demonic, hoţ şi ucigaş – care va schimba destinul familiei. „Stăpân” ilegal al acestor locuri (pline de turme de porci şi porcari), Lică îi impune lui Ghiţă să-l informeze asupra a tot ceea ce se petrece în zonă: „Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie.” Încă de la sosirea lui Lică, Ghiţă îşi ia măsuri de apărare, cumpărându-şi, de la Arad, două pistoale, tocmindu-şi încă o slugă şi aducându-şi încă doi câini. Ana bănuieşte ca Lică este "om rău şi primejdios” şi-şi atenţionează soţul, dar în sufletul lui Ghiţă se petrece o ciudată mutaţie: treptat, soţia, copiii şi bătrâna îi apar ca un obstacol în relaţia cu Lică; procesul de înstrăinare al cârciumarului se manifestă prin vorbe şi gesturi violente, jocuri crude, reproşuri amare.
Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi-i cere lui Ghiţă toţi banii din ladă, promitându-i că-i va înapoia, dacă va trăi. Este un pas în pactul cu Diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit să-l apere pe Lică, pentru a-şi recupera banii. În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică rămânând să şi doarmă acolo. Peste noapte, Ghiţă îl vede însă plecând însoţit de un străin, pentru a se întoarce târziu, spre zorii zilei. Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că, în timpul nopţii, arendaşul fusese bătut şi jefuit. Chemat în faţa comisarului, Ghiţă este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. În apropiere de Moara cu Noroc, jandarmii găsesc trupurile unei femei şi al unui copil ucişi, Pintea fiind convins că autorul era Lică. Dus însă la Oradea, în faţa judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi scapă. Chiar şi Ghiţă, cu toate că-şi dădea seama de vinovăţia Sămădăului, mărturiseşte în favoarea lui, de frică. Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permananta oscilare între bine şi rău. Ar dori să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului. Aşa se face că, primind de la Lică bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţă îl anunţă pe Pintea, dar nu-i spune că jumătate din ei sunt ai săi. Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de îmbogăţire: amână aducerea dovezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie. Totodată, spaima că Lică ar putea veni să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie fiinţa. Aceasta ar fi, în linii generale, desfăşurarea acţiunii (capitolele II-XV). Capitolul al XVI-lea prezintă izbăvirea, prin moarte, acelor care încălcaseră norma morală. De la Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce Bătrâna pleacă, împreună cu copiii, la nişte rude, al Ineu. Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând să-l anunţe pe Pintea. La întoarcere, simţind că i s-a pus „ceva de-a curmezişa în cap”, Ghiţă o înjunghie pe Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat, la timp, gândul cel bun (punctul culminant). Sămădăul (care se întorsese să-şi ia şerparul uita la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l împuşte pe Ghiţă şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte capul de un copac. Deznodământul (capitolul XVII) este pregătit de momentul în care Bătrâna pleacă la rude „singură cu copiii, singură şi mâhnită până în adâncul inimii.” La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor care fuseseră Ghiţă şi Ana.
Sfârşitul nuvelei este oralizator şi simbolic: „Bătrâna şedea cu copiii pe o piatră e lângă cele cinci cruci şi plângea cu lacrimi alinătoare. – Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost data... Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe.” Finalul inversează semnificaţia titlului şi aruncă peste viaţa celor doi soţi sentinţa de fier a Destinului. Imaginea femeii care-şi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic) este încurajatoare: s-ar putea crede că, într-o lume care respectă norma morală, aceştia vor avea un alt destin.
Complexitatea epică a nuvelei constă în profunda cunoaştere a sufletului omenesc, urmărit în toate meandrele lui: omul se află în puterea unui destin venit din profunzimi, din subconştientul său, forţă oarbă şi distrugătoare care-l va conduce spre frământări şi nefericire.
Subiectul nuvelei se organizează în jurul conflictului central care este unul psihologic: lupta sfâşietoare care se dă în sufletul lui Ghiţă între patima îmbogăţirii şi fondul lui iniţial cinstit. Prăbuşirea morală a lui Ghiţă este înfăţişată în mod gradat, cu oscilaţii între visul îmbogăţirii şi chinul remuşcării, cu mişcări sinuoase care antrenează profunzimi sufleteşti nebănuite. Personajele sunt realiste, dar accentul nu cade pe trăsăturile lor de caracter, ci pe drama existenţială pe care o parcurg.
Moara cu noroc este scrisă într-un stil sobru, evenimentele fiind relatate prin tehnica înlănţuirii. Naratosul este omniscient, omniprezent şi obiectiv, relatarea făcându-se la persoana a III-a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.