Tudor Arghezi a fost cel mai mare poet român al secolului trecut. În volumele sale de versuri: Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Cărticica de seară (1935), Cântarea omului (1956) şi altele, se relevă o mare bogăţie tematică, o profuzime de idei uluitoare şi un limbaj artistic puţin obişnuit.
Poezia Testament deschide volumul de debut al lui Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite. Opţiunea autorului pentru plasarea acestei creaţii în fruntea celui dintâi volum al său, denotă caracterul ei programatic, vizibil în fiecare secvenţă a textului.
Testament este alcătuită din cinci strofe de întindere inegală, cu rimă împerecheată şi cu măsura versului de unsprezece silabe. O particularitate a acestei creaţii lirice este faptul că ideile poetice nu se succed, ci se reiau în diferite structuri ale textului. Bunăoară, ideea legăturii dintre poet şi străbunii săi apare în prima şi a treia strofă, dar şi în versul final. Ideea că poetul este un partizan al cuvântului apare în sintagma „cuvinte potrivite” (din strofa a III-a), dar şi în sintagma „slova făurită”, din secvenţa finală. Tot aşa, estetica urâtului este enunţată în strofele a III-a şi a IV-a.
Incipitul poezie Testament cuprinde primele două versuri ale acesteia:
„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte.”
Aici se concentrează ideile de bază ale întregii poezii: succesiunea generaţiilor, truda îndelungată a creatorului, importanţa „cărţii” (operei) pentru urmaşi. Formulat ca o adresare directă către fiul/urmaşii sufleteşti ai poetului, incipitul delimitează eventualele bunuri materiale de adevărata avuţie (cea spirituală) exprimată prin metafora cărţii. Încă de acum, se conturează prima opoziţie a textului, „cartea” asigurând dăinuirea creatorului, chiar dacă acesta va trece în moarte. În strofele următoare, mai apar relaţii de opoziţie între termenii care definesc urâtul („bube”, „mucegaiuri”, „noroi”) şi cei care sugerează frumosul („muguri”, „coroane”, „frumuseţi”).
Finalul constituie o reluare a temei „Cărţii”: aceasta sublimează „mânia bunilor mei”, poetul încadrându-se într-un lanţ evolutiv care vine din veac. Principalul element de recurenţă este motivul literar al Cărţii, care străbate întregul text.
„Treaptă” în efortul evolutiv al generaţiilor, Cartea este, în acelaşi timp, un „hrisov” de nobleţe acordat străbunilor-ţărani. Alcătuită din „cuvinte potrivite”, Cartea transformă urâtul în frumos, purificând lumea. Totodată, prin întoarcerea poetului la cuvântul originar („la început a fost Cuvântul”), Cartea dobândeşte esenţa sacră.
Titlul poeziei poate însemna actul juridic întocmit de o persoană, prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte. În sens biblic, termenul trimite la învăţătura pe care ne-au lăsat-o proorocii şi apostolii (cuprinsă în Vechiul Testament şi în Noul Testament): opera argheziană este un legământ între autor (devenit Dumnezeul „cărţii” sale) şi cititor, o imagine a lumii izbăvite prin artă.
Prima strofă este alcătuită din opt versuri. În primele două versuri, poetul i se adresează fiului (urmaşilor) cărora le lasă Cartea sa (opera), aşa cum străbunii ne-au lăsat textele sacre. Între cei doi termeni o opoziţie: în vreme ce fiinţa poetului se va întoarce în lut, opera va dăinui mereu. Tot aici, epitetul individual „nume adunat” conţine ideea că opera a fost zămăslită printr-un proces trudnic şi îndelungat, la capătul căruia poetul îşi va aduce partea lui de contribuţie la „urcuşul” în timp al omenirii. Versurile 3-8 ale primei strofe oferă „o viziune de sus a germinaţiei antropologice” (Călinescu), poetul coborând în timp până în clipa s-au născut primii oamenii. Astfel, metafora „seara răzvrătită” reprezintă, ca şi la Eminescu, întunericul anterior naşterii lumii. Apariţia „răzvrătită” a vieţii este uriaşa forfotă universală din ziua cea dintâi a omenirii, continuată cu urcuşul în timp al generaţiilor. Imaginea halucinantă a străbunilor care urcă „prin râpi şi gropi adânci” (metafore) sugerează acest suiş „pe brânci”, care va sfârşi în mormanele de oseminte. Poetul şi fiul nu sunt decât două momente ale eternei curgeri a „râului” de oameni. Integrat acestei legi cosmice, poetul ştie că este „bolnav de vreme”, că va veni clipa când va muri. De aici, se naşte hotărârea de a se înscrie, prin Cartea sa, într-un timp fără limite. În prima strofă, opera este văzută ca „o treaptă” în „marea trecere” universală, un moment al progresului început în adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au ridicat din golul preexistenţei. Noutatea viziunii asupra artei şi a rolului poetului constituie elemente moderniste.
În strofa a II-a, „Cartea” devine „hrisovul vostru cel dintâi”, act al înnobilării prin muncă, dăruit urmaşilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu strămoşii este exprimată în metafora osemintelor „vărsate” în sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârşit.
În strofa a III-a (alcătuită din 18 versuri) se concentrează o ideaţie densă. În aceste versuri, ideea legăturii dintre generaţii câştigă noi semnificaţii: „bătrânii” autorului sunt ţăranii (care au menţinut, prin truda lor, viaţa planetei încadrând-o în ritmurile cosmice). Metafora „sudoarea muncii sutelor de ani” cumulează şirul de opintiri existenţiale ale străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia unor generaţii de intelectuali. Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora apei preschimbate în condei şi cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în lume li se datorează strămoşilor-ţărani. Ridicaţi la rangul de Creatori, „bătrânii” sunt sacralizaţi, iar memoria lor (metafora „cenuşa morţilor din vatră”) devine „Dumnezeu de piatră”. În versurile cinci şi şase este indicat izvorul limbajului poetic arghezian: graiul aspru, frust al „bătrânilor” ţărani, căruia poetul îi dă noi străluciri. Tot aici, apare şi sintagma „cuvinte potrivite” (care constituie şi titlul primului volum arghezian). Aceasta îl defineşte pe autor ca pe un partizan care „potriveşte” cuvintele în vers, printr-o activitate migăloasă şi grea, desfăşurată în „mii de săptămâni”. Decantate din graiul simplu şi rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al înaintaşilor ţărani, cuvintele sunt „prefăcute” „în versuri şi-n icoane”, devenite artă. În versul al zecelea din strofa a treia este enunţată estetica urâtului: „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane” înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în poezie. Pe un plan mai profund, urâtul face parte dintre atributele lumii care şi-a pierdut sacralitatea. În acest sens, poetul devine un Creator care îi redă lumii frumuseţea dispărută, poezia devenind o ipostază a Logosului. Estetica urâtului este formulată şi în două versuri din strofa a patra:
„Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
În aceste versuri, tema eului poetic este tratată în spirit modernist: în ipostaza de artizan, poetul zămisleşte o altă „lume” decât cea tradiţională, o „lume” a tuturor cuvintelor (frumoase şi urâte).
Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta este armonie (metafora cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte, în scopul curăţirii lumii.
„Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul ca un ţap înjunghiat.”
Transfigurată în poezie, durerea ancestrală are menirea de a izbăvi, de a spăla de păcate pe cei care reprezintă răul, astfel încât lumea să-şi recapete puritatea pierdută.
În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii. Alcătuită din „slova de foc” (cuvântul fierbinte, inspirat) şi „slova făurită” (cuvântul ales cu migală şi trudă), „Cartea” este darul pe care „Robul” (autorul) i-l oferă „domnului” (cititorul, urmaşul). În această secvenţă (ultimele două strofe) se observă o anume obscuritate a textului, astfel încât metafore cum ar fi „stăpânul ca un ţap înjunghiat”, „ciorchin de negi” sau „Domniţa suferă în cartea mea” se lasă greu descifrate.
Poezia Testament deschide volumul de debut al lui Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite. Opţiunea autorului pentru plasarea acestei creaţii în fruntea celui dintâi volum al său, denotă caracterul ei programatic, vizibil în fiecare secvenţă a textului.
Testament este alcătuită din cinci strofe de întindere inegală, cu rimă împerecheată şi cu măsura versului de unsprezece silabe. O particularitate a acestei creaţii lirice este faptul că ideile poetice nu se succed, ci se reiau în diferite structuri ale textului. Bunăoară, ideea legăturii dintre poet şi străbunii săi apare în prima şi a treia strofă, dar şi în versul final. Ideea că poetul este un partizan al cuvântului apare în sintagma „cuvinte potrivite” (din strofa a III-a), dar şi în sintagma „slova făurită”, din secvenţa finală. Tot aşa, estetica urâtului este enunţată în strofele a III-a şi a IV-a.
Incipitul poezie Testament cuprinde primele două versuri ale acesteia:
„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte.”
Aici se concentrează ideile de bază ale întregii poezii: succesiunea generaţiilor, truda îndelungată a creatorului, importanţa „cărţii” (operei) pentru urmaşi. Formulat ca o adresare directă către fiul/urmaşii sufleteşti ai poetului, incipitul delimitează eventualele bunuri materiale de adevărata avuţie (cea spirituală) exprimată prin metafora cărţii. Încă de acum, se conturează prima opoziţie a textului, „cartea” asigurând dăinuirea creatorului, chiar dacă acesta va trece în moarte. În strofele următoare, mai apar relaţii de opoziţie între termenii care definesc urâtul („bube”, „mucegaiuri”, „noroi”) şi cei care sugerează frumosul („muguri”, „coroane”, „frumuseţi”).
Finalul constituie o reluare a temei „Cărţii”: aceasta sublimează „mânia bunilor mei”, poetul încadrându-se într-un lanţ evolutiv care vine din veac. Principalul element de recurenţă este motivul literar al Cărţii, care străbate întregul text.
„Treaptă” în efortul evolutiv al generaţiilor, Cartea este, în acelaşi timp, un „hrisov” de nobleţe acordat străbunilor-ţărani. Alcătuită din „cuvinte potrivite”, Cartea transformă urâtul în frumos, purificând lumea. Totodată, prin întoarcerea poetului la cuvântul originar („la început a fost Cuvântul”), Cartea dobândeşte esenţa sacră.
Titlul poeziei poate însemna actul juridic întocmit de o persoană, prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte. În sens biblic, termenul trimite la învăţătura pe care ne-au lăsat-o proorocii şi apostolii (cuprinsă în Vechiul Testament şi în Noul Testament): opera argheziană este un legământ între autor (devenit Dumnezeul „cărţii” sale) şi cititor, o imagine a lumii izbăvite prin artă.
Prima strofă este alcătuită din opt versuri. În primele două versuri, poetul i se adresează fiului (urmaşilor) cărora le lasă Cartea sa (opera), aşa cum străbunii ne-au lăsat textele sacre. Între cei doi termeni o opoziţie: în vreme ce fiinţa poetului se va întoarce în lut, opera va dăinui mereu. Tot aici, epitetul individual „nume adunat” conţine ideea că opera a fost zămăslită printr-un proces trudnic şi îndelungat, la capătul căruia poetul îşi va aduce partea lui de contribuţie la „urcuşul” în timp al omenirii. Versurile 3-8 ale primei strofe oferă „o viziune de sus a germinaţiei antropologice” (Călinescu), poetul coborând în timp până în clipa s-au născut primii oamenii. Astfel, metafora „seara răzvrătită” reprezintă, ca şi la Eminescu, întunericul anterior naşterii lumii. Apariţia „răzvrătită” a vieţii este uriaşa forfotă universală din ziua cea dintâi a omenirii, continuată cu urcuşul în timp al generaţiilor. Imaginea halucinantă a străbunilor care urcă „prin râpi şi gropi adânci” (metafore) sugerează acest suiş „pe brânci”, care va sfârşi în mormanele de oseminte. Poetul şi fiul nu sunt decât două momente ale eternei curgeri a „râului” de oameni. Integrat acestei legi cosmice, poetul ştie că este „bolnav de vreme”, că va veni clipa când va muri. De aici, se naşte hotărârea de a se înscrie, prin Cartea sa, într-un timp fără limite. În prima strofă, opera este văzută ca „o treaptă” în „marea trecere” universală, un moment al progresului început în adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au ridicat din golul preexistenţei. Noutatea viziunii asupra artei şi a rolului poetului constituie elemente moderniste.
În strofa a II-a, „Cartea” devine „hrisovul vostru cel dintâi”, act al înnobilării prin muncă, dăruit urmaşilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu strămoşii este exprimată în metafora osemintelor „vărsate” în sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârşit.
În strofa a III-a (alcătuită din 18 versuri) se concentrează o ideaţie densă. În aceste versuri, ideea legăturii dintre generaţii câştigă noi semnificaţii: „bătrânii” autorului sunt ţăranii (care au menţinut, prin truda lor, viaţa planetei încadrând-o în ritmurile cosmice). Metafora „sudoarea muncii sutelor de ani” cumulează şirul de opintiri existenţiale ale străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia unor generaţii de intelectuali. Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora apei preschimbate în condei şi cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în lume li se datorează strămoşilor-ţărani. Ridicaţi la rangul de Creatori, „bătrânii” sunt sacralizaţi, iar memoria lor (metafora „cenuşa morţilor din vatră”) devine „Dumnezeu de piatră”. În versurile cinci şi şase este indicat izvorul limbajului poetic arghezian: graiul aspru, frust al „bătrânilor” ţărani, căruia poetul îi dă noi străluciri. Tot aici, apare şi sintagma „cuvinte potrivite” (care constituie şi titlul primului volum arghezian). Aceasta îl defineşte pe autor ca pe un partizan care „potriveşte” cuvintele în vers, printr-o activitate migăloasă şi grea, desfăşurată în „mii de săptămâni”. Decantate din graiul simplu şi rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al înaintaşilor ţărani, cuvintele sunt „prefăcute” „în versuri şi-n icoane”, devenite artă. În versul al zecelea din strofa a treia este enunţată estetica urâtului: „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane” înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în poezie. Pe un plan mai profund, urâtul face parte dintre atributele lumii care şi-a pierdut sacralitatea. În acest sens, poetul devine un Creator care îi redă lumii frumuseţea dispărută, poezia devenind o ipostază a Logosului. Estetica urâtului este formulată şi în două versuri din strofa a patra:
„Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
În aceste versuri, tema eului poetic este tratată în spirit modernist: în ipostaza de artizan, poetul zămisleşte o altă „lume” decât cea tradiţională, o „lume” a tuturor cuvintelor (frumoase şi urâte).
Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta este armonie (metafora cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte, în scopul curăţirii lumii.
„Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul ca un ţap înjunghiat.”
Transfigurată în poezie, durerea ancestrală are menirea de a izbăvi, de a spăla de păcate pe cei care reprezintă răul, astfel încât lumea să-şi recapete puritatea pierdută.
În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii. Alcătuită din „slova de foc” (cuvântul fierbinte, inspirat) şi „slova făurită” (cuvântul ales cu migală şi trudă), „Cartea” este darul pe care „Robul” (autorul) i-l oferă „domnului” (cititorul, urmaşul). În această secvenţă (ultimele două strofe) se observă o anume obscuritate a textului, astfel încât metafore cum ar fi „stăpânul ca un ţap înjunghiat”, „ciorchin de negi” sau „Domniţa suferă în cartea mea” se lasă greu descifrate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.