Volumul Noduri şi semne (în care este inclusă şi poezia Nod 19), apare în 1982, cu un an înainte ca poetul să se stingă din viaţă. Titlul volumului conţine sugestia unei lumi care şi-a pierdut unitatea, divizată fiind în „noduri” şi „semne” (asperităţi şi semne). Simbolurile acestei lumi imperfecte, decăzute sunt: îngerul cu o carte în mână, daimonul, vulturoaiaca păzind poarta cerului, lupii, frigul cosmic.
Titlul poeziei semnifică un moment, o proeminenţă a timpului, marcată de plecarea din lume a îngerului păzitor.
Universul operei relevă multiple semnificaţii concentrate în doar nouă versuri. Primele cinci dintre acestea cuprind motivul dispariţiei sacrului:
„Murise îngerul,
dar nu l-am pututu ţine în braţe,
se făcuse de apă şi mi-a curs printre degete,
mi-a umezit genunchiul
şi mi-a spălat picioarele”
Aflat în prezent, poetul se întoarce la acel „nod” al timpului trecut (fixat prin folosirea mai mult ca perfectul), când a murit îngerul.
Disoluţia sacrului face imposibil gestul îmbrăţişării („dar nu l-am putut ţine în braţe”), aruncând asupra omului părăsit vălul singurătăţii. Transformat în apă, îngerul se întoarce în pământ, sau, poate, în marea primordială din care se va zămisli o nouă Creaţie. În drumul său spre ţărână, apa sacră spală picioarele pelerinului spre absolut, pentru ca acesta să-şi poată continua „veşnica alergare”.
Cea de a doua secvenţă a textului este axată pe motivul eterna alergare. Părăsit de îngerul său păzitor („cu felul lui de a se duce”), omul resimte acut povara singurătăţii. Sub greutatea ei, lumea omul resimte acut povara singurătăţii. Sub greutatea ei, lumea îngheaţă, iar sufletul devine pustiu, încremenit sub „măreţia frigului”. Stăpânit de un daimon care i-a cotropit fiinţa, poetul îşi caută salvarea în „veşnica alergare” după sacralitatea pierdută închisă în Logos.
În poezia Nod 19 apar multe elemente neomoderniste:
tema poeziei – singurătatea omului într-un Univers pe care Sacrul l-a părăsit;
sentimentele eului liric: regretul, tristeţea, căutarea fără sfârşit, oboseala existenţială;
titlul original, cu multiple sugestii;
versul liber.
Titlul poeziei semnifică un moment, o proeminenţă a timpului, marcată de plecarea din lume a îngerului păzitor.
Universul operei relevă multiple semnificaţii concentrate în doar nouă versuri. Primele cinci dintre acestea cuprind motivul dispariţiei sacrului:
„Murise îngerul,
dar nu l-am pututu ţine în braţe,
se făcuse de apă şi mi-a curs printre degete,
mi-a umezit genunchiul
şi mi-a spălat picioarele”
Aflat în prezent, poetul se întoarce la acel „nod” al timpului trecut (fixat prin folosirea mai mult ca perfectul), când a murit îngerul.
Disoluţia sacrului face imposibil gestul îmbrăţişării („dar nu l-am putut ţine în braţe”), aruncând asupra omului părăsit vălul singurătăţii. Transformat în apă, îngerul se întoarce în pământ, sau, poate, în marea primordială din care se va zămisli o nouă Creaţie. În drumul său spre ţărână, apa sacră spală picioarele pelerinului spre absolut, pentru ca acesta să-şi poată continua „veşnica alergare”.
Cea de a doua secvenţă a textului este axată pe motivul eterna alergare. Părăsit de îngerul său păzitor („cu felul lui de a se duce”), omul resimte acut povara singurătăţii. Sub greutatea ei, lumea omul resimte acut povara singurătăţii. Sub greutatea ei, lumea îngheaţă, iar sufletul devine pustiu, încremenit sub „măreţia frigului”. Stăpânit de un daimon care i-a cotropit fiinţa, poetul îşi caută salvarea în „veşnica alergare” după sacralitatea pierdută închisă în Logos.
În poezia Nod 19 apar multe elemente neomoderniste:
tema poeziei – singurătatea omului într-un Univers pe care Sacrul l-a părăsit;
sentimentele eului liric: regretul, tristeţea, căutarea fără sfârşit, oboseala existenţială;
titlul original, cu multiple sugestii;
versul liber.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.