Fişă de lectură - "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă

Editura: Jurnalul Naţional, Colecţia - Biblioteca pentru toţi, 2010

Descrierea operei:
Amintiri din copilărie rămâne o operă unică în literatura română prin forţa cu care a reuşit să comunice miracolul copilăriei, prin farmecul neegalat al limbajului şi prin umor. Pentru conştiinţa românească, ea este amintirea copilăriei fiecăruia dintre noi.
Amintiri din copilărie este structurată în patru părţi.
Primele trei părţi din Amintiri din copilărie au fost publicate între anii 1881-1882, în revista Convorbiri literare. Ultima parte a fost editată după moartea scriitorului, în 1892.


Prima parte începe aşa - „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oamnei mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot una de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii.”
Aşadar, Amintirile din copilărie se deschid cu evocarea comunităţii humuleştene. Ion Creangă se introduce pe sine, copilul de altădată, în lumea satului de atunci, evocând trecerea prin şcolile din Humuleşti şi din Broşteni, cât şi opiniile părinţilor despre şcoală.

A doua parte începe aşa – „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul honului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptoriul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoaca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

În partea a treia, după prezentarea împrejurimilor satului, scriitorul povesteşte trecerea sa prin Şcoala domnească din Târgu Neamţ şi prin Şcoala de catiheţi din Fălticeni.
Tot în această parte se obsevă cel de-al doilea plan al Amintirilor, unde scriitorul moldovean conturează satul românesc tradiţional. Lumea rurală este privită din interior de un om care cunoaşte ocupaţiile oamenilor, tradiţiile şi obiceiurile locului. Chiar dacă, după cum dovedesc documentele, satul Humuleşti era un sat modest de oameni nevoiaşi, pentru Creangă este un sat mare, răzeşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica.
Descrierea satului, Humuleşti, care este situat la intersecţia drumurilor ce duc spre scaunul Moldovei, spre mănăstirile Neamţ, Văratec, Agapia şi spre cetatea Neamţului, are semnificaţia unei deschideri către priveliştile lumii.

Ultima parte, ce începe tot cu evocarea satului natal, relatează drumul spre Seminarul din Iaşi – „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale... "

Scriitorul descrie frământarea lui din noaptea de dinaintea plecării, gândul de călugărie în locul plecării, întâlnirea cu rudele în ograda lui Zaharia lui Gâtlan, care mergea cu el, apoi drumul la Iaşi cu Luca Moşneagu.
Amintirile se încheie cu un fragment de autobiografie, în care scriitorul vorbeşte despre ziua naşterii sale, locul naşterii, despre părinţi, apoi despre cum a învăţat să facă cruce, vorbeşte despre dascălul din sat, Vasile al Vasilcăi, despre bunicul David Creangă din Pipirig, care l-a dus la şcoala lui Alecu Baluş din Broşteni, pe cheltuiala lui şi l-a aşezat în gazdă la Irinuca, care avea două capre pline de râie, râie care s-a prins mai bine de el decât învăţătura de la şcoală. Povesteşte că de Florii, profesorul i-a dat drumul acasă şi că de Paşte a cântat în biserică Îngerul a strigat, de au rămas toate babele cu gura căscată, iar fetele tinere se înghionteau între ele de mirare. În urma reuşitei din biserică, mama lui l-a mai trimis la o şcoală să înveţe muzică psaltică, doar-doar ce o ieşi un al doilea Cucuzel. În final istoriseşte cum în vacanţă, vara, se lua la întrecere cu fetele la tors lână, iar ele din răutate îl porecliseră Ion Torcălău.