Umanismul în Franţa

Francois Rebelais (1495 1553) a fost destinat de familia sa vieţii călugăreşti, deşi n-avea nici cea mai mică vocaţie religioasă. A rămas însă toată viaţa călugăr, numai pentru că aceasta îi dădea posibilitatea să se dedice studiului. A studiat limbile latină şi greacă, apoi dreptul şi medicina.
Capodopera lui Rabelais (de altfel singura sa operă literară) este romanul Gargantua şi Pantagruel, fiindu-i inspirat scriitorului de o carte populară de mare succes, care, povestind viaţa şi isprăvile unui uriaş, parodia romanele cavalereşti medievale. Opera lui Rabelais este mult mai mult decât o simplă povestire umoristică cu uriaşi; ea satirizează cu o deosebită vehemenţă întreaga structură a societăţii feudale, în descompunere la acea dată, şi exprimă în modul cel mai limpede ideile şi aspiraţiile umaniştilor francezi.
Romanul se compune din cinci cărţi, scrise şi apărute la intervale de timp diferite. Aceste cărţi se deosebesc una de alta prin temele mari pe care le tratează fiecare carte în parte, cât şi prin tonul satirei. Ceea ce le leagă însă într-un tot unitar sunt aceleaşi personaje care revin în fiecare carte, şi mai ales concepţia şi stilul autorului.
Cartea întâi povesteşte copilăria şi isprăvile uriaşului Gargantua, felul în care i se face educaţia, isprăvile sale la Paris (când atârnă clopotele catedralei Notre-Dame de gâtul iepei sale), studiile sale umanistice; apoi războiul pe care-l duce împotriva unui rege care cotropise ţara tatălui său şi, după victorie, întemeierea unei mănăstiri în care singura regulă era cuprinsă în cuvintele: „Fă ce vrei”. Capitolele în care sunt descrise viaţa, rânduielile şi obiceiurile celor ce trăiesc în această mănăstire sunt un elogiu adus idealului propriu Renaşterii, de liberă dezvoltare a personalităţii omeneşti, exprimând totodată o profundă încredere în calităţile morale ale omului.
Cartea a doua istoriseşte naşterea, copilăria şi educaţia lui Pantagruel, fiul lui Gargantua; călătoriile sale de studii la diferite universităţi, aventurile şi năzdrăveniile sale în tovărăşia pehlivanului său prieten Panurge. În această carte se include – ca un capitol de astă dată serios – scrisoarea primită de Pantagruel de la tatăl său. Scrisoarea constituie unul din cele mai frumoase texte literare pe care ni le-a transmis epoca Renaşterii, exprimând idealul tipic renascentist al unei culturi enciclopedice.
A treia carte, care i-a fost inspirată scriitorului de discuţiile stăruitoare ce se duceau la acea dată în jurul problemei iubirii şi a căsătoriei, nu mai aduce un material de aventuri, ca în primele două cărţi, ci pune mai mult în lumină erudiţia scriitorului în dezbaterea problemelor care-l interesau pe Panurge, preocupat de gândul căsătoriei.
Cartea a patra, oglindind interesul general din Franţa timpului pentru marile expediţii maritime, ia ca pretext navigaţia flotei conduse de Panagruel, în cursul căreia sunt descrise diferite insule locuite de populaţii ciudate – prilej pentru scriitor ca, prin acest procedeu simbolic, să satirizeze felurite moravuri, categorii sociale şi profesiuni.
A cincea carte, apărută după moartea lui Rabelais şi compusă de un anonim pe baza manuscriselor lăsate de marele scriitor, continuă şi lărgeşte satira la adresa bisericii, a justiţiei, a învăţământului controlat de teologi şi chiar a curţii regale, pe un ton de cel mai vehement pamflet.


Pierre de Ronsard (1524-1585) a fost cel mai de seamă reprezentant al Pleiadei şi cel mai mare poet din timpul Renaşterii. Sub influenţa lui Petrarca el scrie sonete (dedicate Casandrei), în care sentimentul iubirii este exprimat într-o manieră galantă şi cu multe aluzii mitologice. Apoi târziu, îndrăgostindu-se de o persoană de condiţie mai modestă, scrie Sonete către Maria, în care expresia este mai directă, mai realistă şi mai potrivită firii sale sincere. Cele mai frumoase sonete ale lui Ronsard sunt cele adresate Elenei. Pline de fineţe şi discreţie, de puritate şi melancolie, Sonete către Elena exprimă tristeţea unei iubiri duioase, venite mai târziu.
Sonetele lui Ronsard aduc o concepţie luminoasă, optimistă despre viaţă, o încântare a simţurilor în faţa impresiilor naturii, o bucurie spontană în faţa frumuseţilor şi plăcerilor vieţii. Poet reprezentativ al Renaşterii, Ronsard elogiază idealul personalităţii omeneşti eliberate de orice contrângeri care-i împiedică dezvoltarea multilaterală şi armonioasă