Scrisoarea III a apărut la 1 mai 1881, în ziarul Timpul. Poezia se constituie printr-o antiteză, procedeu frecvent la Eminescu.
Prima parte povesteşte visul sultanului Osman şi glorificarea trecutului prin figura legendară a voievodului român, Mircea cel Bătrân. Această parte a poemului este una din cele mai frumoase pagini de istorie a poporului român. Mircea cel Bătrân este înfăţişat ca un înţelept, un om simplu, care se comportă cu demnitate în faţa orgoliosului Baiazid. El îl primeşte pe sultan fără vorbe mari, modest şi prietenos, aşa cum poporul nostru şi-a primit totdeauna oaspeţii. Refuză să i se închine şi se declară gata de luptă, dacă sultanul a venit cu gânduri de război. Episodul următor înfăţişează lupta dintre armata lui Mircea, mică dar curajoasă şi însufleţită de ideea apărării pământului strămoşesc, şi mare oaste a sultanului. Lupta e descrisă în versuri dinamice. Auzim parcă zgomotul câmpului de bătălie, vedem norul de săgeţi. La sfârşit, când duşmanul e aruncat peste Dunăre, în tabăra română se aşterne liniştea victoriei. Lângă cortul său, unul din fiii domnitorului scrie o scrisoare „dragei sale” în versuri de factură populară, pe care poetul le prelucrează admirabil.
Partea a doua, constituită în antiteză cu prima, este un pamflet politic, ţinta sarcasmelor poetului fiind partidul liberal, aflat în acel moment la putere şi contra căruia Eminescu scria în ziarul Timpul.
Antiteza trecut-prezent foloseşte ca argument o idee care apare şi la Nicolae Filimon: opunerea boierimii pământene – alcătuită din români de baştină, luminaţi şi patrioţi - , celei alcătuite din străini pripăşiţi la noi, ajunşi la îmbogăţire prin linguşire, şiretlicuri şi hoţie.
G. Călinescu a remarcat că valoarea deosebită a versurilor din Scrisoarea III provine şi din aceea că ele sunt memorabile, uşor de declamat, întipărindu-se în mintea noastră o dată pentru totdeauna.
„Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
....................................................................
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
....................................................................
Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? E-o nerozie; Geniul? O nefericire.
Dar lăsaşi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Prima parte povesteşte visul sultanului Osman şi glorificarea trecutului prin figura legendară a voievodului român, Mircea cel Bătrân. Această parte a poemului este una din cele mai frumoase pagini de istorie a poporului român. Mircea cel Bătrân este înfăţişat ca un înţelept, un om simplu, care se comportă cu demnitate în faţa orgoliosului Baiazid. El îl primeşte pe sultan fără vorbe mari, modest şi prietenos, aşa cum poporul nostru şi-a primit totdeauna oaspeţii. Refuză să i se închine şi se declară gata de luptă, dacă sultanul a venit cu gânduri de război. Episodul următor înfăţişează lupta dintre armata lui Mircea, mică dar curajoasă şi însufleţită de ideea apărării pământului strămoşesc, şi mare oaste a sultanului. Lupta e descrisă în versuri dinamice. Auzim parcă zgomotul câmpului de bătălie, vedem norul de săgeţi. La sfârşit, când duşmanul e aruncat peste Dunăre, în tabăra română se aşterne liniştea victoriei. Lângă cortul său, unul din fiii domnitorului scrie o scrisoare „dragei sale” în versuri de factură populară, pe care poetul le prelucrează admirabil.
Partea a doua, constituită în antiteză cu prima, este un pamflet politic, ţinta sarcasmelor poetului fiind partidul liberal, aflat în acel moment la putere şi contra căruia Eminescu scria în ziarul Timpul.
Antiteza trecut-prezent foloseşte ca argument o idee care apare şi la Nicolae Filimon: opunerea boierimii pământene – alcătuită din români de baştină, luminaţi şi patrioţi - , celei alcătuite din străini pripăşiţi la noi, ajunşi la îmbogăţire prin linguşire, şiretlicuri şi hoţie.
G. Călinescu a remarcat că valoarea deosebită a versurilor din Scrisoarea III provine şi din aceea că ele sunt memorabile, uşor de declamat, întipărindu-se în mintea noastră o dată pentru totdeauna.
„Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
....................................................................
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
....................................................................
Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? E-o nerozie; Geniul? O nefericire.
Dar lăsaşi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.