Elegia filozofică Revedere, publicată în revista Convorbiri literare, în 1879, se încadrează în şirul creaţiilor inspirate din folclor şi are la bază mai multe doine populare.
Tema o constituie condiţia tragică a omului muritor, în opoziţie cu natura eternă. După constatarea lui Perpessicius, care a înregistrat toate manuscrisele eminesciene cuprinzând versuri folclorice culese de-a rândul anilor, Revedere este prima poezie în metru popular tipărită de Eminescu. Din manuscrisele păstrate reiese că poetul a nutrit o profundă admiraţie pentru expresia artistică populară, ceea ce l-a făcut ca pretutindeni pe unde a trecut prin ţară să culeagă folclor.
Compoziţional, Revedere este alcătuită ca un dialog între om şi codru şi cuprinde patru strofe.
În strofa I, omul matur se întoarce la pădurea lui dragă, pe care o părăsise atunci când trecuse pragul vârstei magice, în O, rămâi!. Renunţând la naivitate, la acest paradis al copilăriei, omul trăise destinul îngerului căzut din mit în realitate. Cel dintâi semn al acestui destin îl constituie modificarea timpului: vremea fabuloasă dispare, în locul ei instalându-se un timp curgător: „Multă vreme au trecut”, care se adună în straturi.
În strofa a II-a apare un alt semn al destinului luciferic al fiinţei umane: pădurea nu mai este aceeaşi, raiul din care plecase îngerul are porţile închise. Glasul codrului pune între el şi om o distanţă uriaşă: „-Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolul-l ascult...”.
Strofa a III-a conţine versul „Vreme trece, vreme vine”, pe care îl întâlnim şi în poezia Glossă. În întreaga poezie, cuvântul „vreme” se repetă de şase ori, apărând atât în cuvintele codrului cât şi în cele ale omului. Se conturează astfel cele două ipostaze ale marelui Timp: timpul universal, al naturii mereu tinere şi timpul uman ireversibil şi dramatic.
Ultima strofă cuprinde 14 versuri în care pentru codrul eminescian „vremea” este eternitatea însăşi. Asistând, în fiecare seară, la „naşterea” stelelor pe lacurile sale (ca şi când una dintre ele ar fi marea primordială), codrul devine element de mit (ca Haosul sau Pământul). Versul „Mie-mi curge Dunărea” conţine sugestii din Heraclit: timpul curge asemeni râului, numai codrul priveşte impasibil la lenta lui alunecare. Paralelismul din final reliefează, prin contrast, cuvântul „omul” precedat de „numai”, separat deci în interiorul destinului său efemer.
Revedere este o continuare a dialogului cu pădurea, dar de această dată nu de pe poziţia copilului sau a tânărului îndrăgostit, ci a omului care a acumulat o experienţă de viaţă profundă şi semnificativă în toate privinţele.
Tema o constituie condiţia tragică a omului muritor, în opoziţie cu natura eternă. După constatarea lui Perpessicius, care a înregistrat toate manuscrisele eminesciene cuprinzând versuri folclorice culese de-a rândul anilor, Revedere este prima poezie în metru popular tipărită de Eminescu. Din manuscrisele păstrate reiese că poetul a nutrit o profundă admiraţie pentru expresia artistică populară, ceea ce l-a făcut ca pretutindeni pe unde a trecut prin ţară să culeagă folclor.
Compoziţional, Revedere este alcătuită ca un dialog între om şi codru şi cuprinde patru strofe.
În strofa I, omul matur se întoarce la pădurea lui dragă, pe care o părăsise atunci când trecuse pragul vârstei magice, în O, rămâi!. Renunţând la naivitate, la acest paradis al copilăriei, omul trăise destinul îngerului căzut din mit în realitate. Cel dintâi semn al acestui destin îl constituie modificarea timpului: vremea fabuloasă dispare, în locul ei instalându-se un timp curgător: „Multă vreme au trecut”, care se adună în straturi.
În strofa a II-a apare un alt semn al destinului luciferic al fiinţei umane: pădurea nu mai este aceeaşi, raiul din care plecase îngerul are porţile închise. Glasul codrului pune între el şi om o distanţă uriaşă: „-Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolul-l ascult...”.
Strofa a III-a conţine versul „Vreme trece, vreme vine”, pe care îl întâlnim şi în poezia Glossă. În întreaga poezie, cuvântul „vreme” se repetă de şase ori, apărând atât în cuvintele codrului cât şi în cele ale omului. Se conturează astfel cele două ipostaze ale marelui Timp: timpul universal, al naturii mereu tinere şi timpul uman ireversibil şi dramatic.
Ultima strofă cuprinde 14 versuri în care pentru codrul eminescian „vremea” este eternitatea însăşi. Asistând, în fiecare seară, la „naşterea” stelelor pe lacurile sale (ca şi când una dintre ele ar fi marea primordială), codrul devine element de mit (ca Haosul sau Pământul). Versul „Mie-mi curge Dunărea” conţine sugestii din Heraclit: timpul curge asemeni râului, numai codrul priveşte impasibil la lenta lui alunecare. Paralelismul din final reliefează, prin contrast, cuvântul „omul” precedat de „numai”, separat deci în interiorul destinului său efemer.
Revedere este o continuare a dialogului cu pădurea, dar de această dată nu de pe poziţia copilului sau a tânărului îndrăgostit, ci a omului care a acumulat o experienţă de viaţă profundă şi semnificativă în toate privinţele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.