Sara pe deal

Poezia Sara pe deal, a fost scrisă în 1871 dar a apărut în 1885, în Convorbii literare, fiind o poezie reprezentativă pentru sentimentul erotic în creaţia eminesciană. Compoziţional este alcătuită din şase strofe de câte patru versuri. În ea găsim câteva trăsături generale din lirica de dragoste a marelui poet, însă poezia are particularităţile ei. Dintre sentimentele exprimate de erotica eminesciană (adică: bucuria iubirii, dorinţa, căutarea, chemarea şi afirmarea ei; regretul iubirii apuse; drama neînţelegerii), în Sara pe deal predominant este sentimentul melancolic: „buciumul sună cu jale”.

Tema poeziei este dorul de dragoste în mijlocul unei naturi splendide, de aceea, ca specie, poezia este o idilă. Structura poeziei decurge firesc din tema ei. Fiind vorba de o poezie de dragoste fericită în mijlocul naturii feerice, structura ei se va constitui prin alternanţa planului subiectiv (dragostea) cu cel obiectiv (natura).
Se poate observa că sinuozitatea sentimentului erotic se realizează printr-un fel de creştere şi descreştere a intensităţii emoţionale, după cum atenţia cititorului a fost reţinută când d eplanul obiectiv, când de planul subiectiv. De asemenea, de-a lungul strofelor, reciprocitatea sentimentului celor doi tineri face să crească în permanenţă puterea lui, astfel că finalul e dominat de planul iubirii, după ce în cursul poeziei dominantă a fost când bogăţia afectică a fetei, când aceea a băiatului.
Sara pe deal se încadrează în lirismul subiectiv, poetul exprimându-şi propriile sentimente. Elaborată îndelung, poezia se circumscrie ultimei perioade de creaţie a marelui poet, caracterizată prin simplitatea expresiei, prin puţinătatea podoabelor artistice.

„Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.”