Vasile Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 şi 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează şi-l însufleţesc mereu de altă viaţă, în alte nuanţe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică, refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei ţări, satului şi adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credinţă naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Privirea scoate aburi pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt. Căldura pătrunde în inimi şi natura iese din amorţeală, sosesc cocorii din ţările calde, ţăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei şi al ciclurilor fireşti ale naturii.
Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 şi 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează şi-l însufleţesc mereu de altă viaţă, în alte nuanţe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică, refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei ţări, satului şi adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credinţă naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Privirea scoate aburi pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt. Căldura pătrunde în inimi şi natura iese din amorţeală, sosesc cocorii din ţările calde, ţăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei şi al ciclurilor fireşti ale naturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.