Umanismul în Anglia

William Shakespeare (1564-1616) este cel mai mare umanist englez. A scris numerose drame istorice, comedii, tragedii şi sonete. Faima lui era atât de mare, încât uneori editorii i-au atribuit şi piese scrise de alţii.

Dramele istorice shakespeariene au fost prilejuite de marea victorie engleză asupra Spaniei, care pornise să invadeze Anglia, precum şi de victoria definitivă a monarhiei centralizate împotriva feudalismului anarhic. În aceste drame, Shakespeare desfăşoară un amplu tablou dramatic al Angliei feudale, cu grele războaie externe şi sângeroase lupte interne, cu victorii şi dezastre, cu fapte eroice şi cu trădări infame, cu momente în care sunt angajate forţe sociale puternice: monarhia, biserica catolică, aristocraţia feudală, curtenii, orăşenii, ţăranii. În seria dramelor sale istorice, cele mai realizate artistic sunt Richard III, Henric IV şi Henric V.

Comediile lui Shakespeare, în număr de cinsprezece, sunt o adevărată izbucnire optimistă a dragostei de viaţă, un adevărat imn închinat tinereţii, iubirii şi frumosului. Acţiunea lor este plasată de obicei în Grecia şi Italia, în lumea sudului.
Nevestele vesele din Windsor este una din puţinele comedii shakespeariene a căror acţiune se petrece în întregime într-un mediu provincial burghez englez. Comedia ridiculizează prostia şi aroganţa soţilor lipsiţi de atenţie şi înţelegere faţă de soţiile lor, precum şi aventurile galante ale decăzutului şi fanfaronului cavaler Falstaff.
Tema dominantă aproape a tuturor comediilor lui Shakespeare este iubirea care învinge orice obstacol. Motivul iubirii este tratat aici în cel mai pur spirit umanist: ca o preţuire entuziastă a bucuriilor lumii pământeşti, ca un sentiment care impulsionează voinţa, energia, inteligenţa şi pasiunea omului. Astfel, „îmblânzirea scorpiei” aduce figura eroinei care doreşte să i se recunoască demnitatea sa de om. Comedia feerică Visul unei nopţi de vară schiţează tabloul iubirii capricioase şi uşuratice, căreia superioară îi apare adevărata iubire, matură şi profundă.

Marile tragedii shakespeariene au izvorât dintr-un sentiment de grea dezamăgire, când dramaturgul vede limpede că noua societate pornise să dărâme edificiul nedreptei lumi feudale, pentru a o înlocui cu o lume mai nedreaptă, clădită pe cultul banului, pe egoismul perfid şi feroce. Din seria celor cinci mari tragedii, Romeo şi Julieta are o factură mai mult lirică, poetică decât tulburătoare şi profundă tragedie. Dramă a celor doi tineri îndrăgostiţi din Verona, sacrificaţi de vrajba dintre familiile lor nobile pe care apoi moartea fiilor le va duce la împăcare, este mai presus de toate un imn închinat dragostei, tinereţii, naturii şi purităţii sufleteşti. În această privinţă frumuseţea lirică a sentimentului iubirii din Romeo şi Julieta n-a fost egalată de niciun alt scriitor. Celelalte tragedii sunt: Hamlet, Macbeth, Regele Lear şi Othello.

Sonetele, în număr de 154, au fost prilejuite de decepţia poetului înşelat de iubita sa. Tema cea mai frecventă a acestor sonete este iubirea, poetul crezând într-o iubire pură, adevărată şi statornică.
„Eu nu cred că sunt piedici la unirea
A două inimi ce credinţă-şi-ţin;
Iubirea-adevărată nu-i iubirea
Ce piere când în cale-i piedici vin...”

De asemenea, revin şi alte teme: regretul că goana timpului scurtează bucuriile vieţii, că slăbiciunile pun prea repede stăpânire pe om, că minciuna este şi în iubire un aspect urât al naturii umane, că numai arta poate da valoare şi eterniate iubirii, sau că geniul poetului poate înfrunta moartea şi uitarea.
Pentru varietatea şi profunzimea ideilor sale umaniste şi pentru forma or desăvârşită, sonetele lui Shakespeare alcătuiesc cea mai înaltă operă lirică a întregii perioade a Renaşterii.