Lucian Blaga - Paradis în destrămare

Poezia Paradis în destrămare, face parte din volumul Laudă somnului (1929), având ca temă spaima provocată de moartea lucruriloe eterne. Această disoluţie a lumii (care atinge până şi Raiul) este cauzată de civilizaţia tehnicistă (idee expresionistă).
Poetul se desprinde de prezentul concret şi se întoarce în ancestral, la obârşii, la „mume” făcând „schimb de taine cu strămoşii”, noaptea în somn.
Poemul se deschide cu imaginea „portarului înaripat”, îngerul care veghează la poarta Paradisului; inutilă veghe, întrucât din spadă nu i-a mai rămas decât un cotor „fără de flăcări”, simbolizând moartea focului sacru:

„Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări
Nu se luptă cu nimeni,
Dar se simte învins.”

În următoarele versuri, poetul prezintă cel mai dramatic aspect al morţii universale: disoluţia sacrului prin căderea lui în profan. Sacrul este reprezentat prin metafora îngerilor „cu părul nins”, atinşi de aripa bătrâneţii şi integraţi în „marea trecere” spre moarte, ca şi oamenii. Alungaţi din Rai de iminenta prăbuşire a acestuia, ei ajung în spaţiul profan („pe pajişti şi pe ogor”). Căzuţi pretutindeni, ei ar putea reprezenta părbuţirea în condiţia umană, dacă Duhul Sfânt n-ar stinge „cele din urmă lumini” aducând Noaptea universală. Descinşi în timpul profan, îngerii „însetează” după adevărul ultim, echivalent cu viaţa. În acest spaţiu, îngerii care ară „fără îndemn” cu plugurile lor de lemn, exprimă oboseala existenţială a celor care împărtăşesc destinul lui Adam.
În următoarele versuri, îngerii „goi” şi zgribuliţi vor fi cuprinşi de frigul Nefiinţei, ceea ce va însemna moartea sacrului. În final, îngerii vor putrezi „sub glie”, lăsând loc Nimicului. Despuiată de fiorul sfinţeniei, prin pierderea miturilor, lumea se va întoarce în deşertăciunea ţărânii.