Sburătorul - I.H.Rădulescu

Apărută în 1844, în "Curierul românesc", Sburătorul este o baladă inspirată din mitul erotic al Zburătorului, unul din cele patru mituri fundamentale româneşti. Potrivit acestuia, Zburătoul „este un demon frumos, un Eros adolescent, care dă fetelor pubere turburările şi tânjirile întâiei iubiri” (G. Călinescu). Aşadar, poezia are ca punct de plecare mitul folcloric al zburătorului. Potrivit acestei credinţe populare străvechi, primele manifestări ale sentimentului de dragoste, la fete, primii fiori ai iubirii s-ar datora unei fiinţe supranaturale, denumită zburător, care în imaginaţia mitologică întruchipează trăsăturile unui flăcău frumos. Acesta trezeşte în sufletul fetelor sentimentul erotic, aducându-le zbucium şi suferinţă. „Boala” necunoscută a iubirii poate fi însă vindecată, în concepţia populară, prin vrăji şi descântece.
Poezia Sburătorul, deşi inspirată din folclor, este o expresie artistică modernă a mitului iubirii, atât de răspândit în cultura noastră poopulară, încât Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, îi acordă o atenţie deosebită.
Balada lui Ion Heliade Rădulescu este alcătuită din trei părţi:
* monologul tinerei încercate de fiorii iubirii (strofele I - XII)
* pastelul înnoptării (strofele XIII - XX)
* imaginea Zburătorului (strofele XXI - XXVI).

Incipitul impresionează prin puritatea tânguirii erotice în care tânăra ţărancă, Florica, îşi exprimă neliniştea:
„Vezi, mamă, ce mă doare! Pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc!”
În prima parte a baladei, I.H.Rădulescu evocă, cu o mare sensibilitate artistică, puritatea sufletească a unei tinere fete şi stările ei afective provocate de „invaziunea misterioasă a dragostei” (G.Călinescu). Confesiunea fetei, care se plânge mamei sale, este impresionantă:
„Ah! Inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş ce-mi cere! Nu ştiu ce i-aş da:
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine;
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva:”
Invazia sentimentului erotic este privită ca o „boală necunoscută explicabilă mitologic şi curabilă magic” (Călinescu); de aici, ruga repetată a tinerei, dorinţa ei de a scăpa de aceste chinuri, prin slujbe, descântec sau prin vrăjitorie:
„Oar ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vreun leac ea doară... o fi vreun zburător!
Or aide l-alde baba Comana ori Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.”

De la monologul Floricăi, liric şi emoţionant prin sinceritate, poetul trece brusc, în a doua parte a baladei, la un pastel în care surprinde imaginea satului în timpul înserării. Motivul poetic al înserării constituie un cadru adecvat, specific romantic, interpretării artistice a credinţei populare despre zburător. Acesta este cel dintâi pastel din literatura română.
Partea a treia a baaldei cuprine imaginea Zburătorului, aşa cum se constituie ea în discuţia dintre două „surate”. Trăsăturile caracteristice ale zburătorului se accentuează şi, totodată, elementele folclorice se înmulţesc, poetul împletind astfel credinţa populară cu aspecte specifice basmului. Peste somnul lunii şi peste visele ei, se arcuieşte lumina roşietică, de sfârşit de Univers, care colorează cerul venind din miazănoapte; zmeu, „balaur de lumină” sau Făt-Frumos cu păr de aur, Zburătorul întruneşte atributele demonicului şi pe cele ale angelicului, ascuzând sub înfăţişarea umană trăsături ale fiinţelor eterne:
„Pândeşte, bată-l crucea! Şi-n somn calea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru şi tras ca prin inel,
Bălai cu părul d-aur! Dar slabele lui vineri
N-au nici un pic de sânge...”
În final, fazele erotice (visul, tulburarea şi dominaţia sentimentului) apar ca un dat al vieţii de care nimic nu te scapă: "că nici descântătură, / Nici rugi nu te mai scapă.”
Prin motivul tratat, prin bogăţia de imagini artistice, precum şi prin tehnica deosebită a versului, balada lui Ion Heliade Rădulescu este, la începuturile literaturii române moderne, o creaţie literară de o deosebită valoare artistică.