Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi 1821 , 1819 sau chiar 1818. Locul naşterii sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munţi din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza judeţului Bacău. Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi la Mirceşti, unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată a vieţii sale să-şi găsească liniştea. A început învăţătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureşean Gherman Vida.
Între anii 1828 şi 1834, s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice.
În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza şi pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine şi care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naştere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluţa şi apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
După înfrângerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei şi Sentinela română.
În 1849- mai- pleacă, împreună cu ceilalţi exilaţi la Braşov, în Bucovina, apoi, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele cântecele comice (Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa) şi câteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna decembrie.
Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franţa. În vara anului 1853, porneşte spre sudul Franţei, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creaţia sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.
În 1882 este ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei. Călătoreşte în Franţa pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franţa. În 1889, primeşte vizita poeţilor francezi Sully Prudhomme şi Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.
Între anii 1828 şi 1834, s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice.
În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza şi pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine şi care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naştere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluţa şi apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.
După înfrângerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei şi Sentinela română.
În 1849- mai- pleacă, împreună cu ceilalţi exilaţi la Braşov, în Bucovina, apoi, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele cântecele comice (Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa) şi câteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna decembrie.
Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franţa. În vara anului 1853, porneşte spre sudul Franţei, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creaţia sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.
În 1882 este ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei. Călătoreşte în Franţa pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franţa. În 1889, primeşte vizita poeţilor francezi Sully Prudhomme şi Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.
Activitatea culturală
A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri
Dorinţele partidei naţionale din Moldova, principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni.A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri
În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu. În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe. Va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii. Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.
În 1863 ia naştere la Iaşi societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârşitul vieţii. În anul 1867 este ales membru al Societăţii literare române, devenită Academia Română.
Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însufleţit marea masă de oameni: Imn lui Ştefan cel Mare şi Imn religios cântat la serbarea junimei academice române.
În acelaşi an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcţia nouă în poezia şi proza românească în care spune: „În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul , culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “
Opera literară
În
În 1850, după o absenţă de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în ţară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoş, Blestemul, Şerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chiriţelor cu Chiriţa în Iaşi. Aceasta va fi urmată de Chiriţa în provincie (1852), Chiriţa în voiagiu (1864) şi Chiriţa în balon (1874).
În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipăreşte primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conţine piesele Iorgu de la Sadagura, Iaşii în carnaval, Peatra din casă, Chiriţa la Iaşi, Chiriţa în provincie. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.
În 1874 publică Boieri şi ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul şi Carpatul începe seria Ostaşilor noştri. În 1878 apare volumul Ostaşii noştri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florenţa, Doine şi lăcrimioare) dar şi al unei necruţătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chiriţelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire.
O a doua etapă, aşa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii şi a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa şi terminând cu expresia artistică matură din pasteluri şi din unele legende.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înţelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăieşte Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism la modul concret (implicând aşadar o conştiinţă şi practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluţie culturală şi istorică decât cele din vestul Europei.
În 1874 publică Boieri şi ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul şi Carpatul începe seria Ostaşilor noştri. În 1878 apare volumul Ostaşii noştri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florenţa, Doine şi lăcrimioare) dar şi al unei necruţătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chiriţelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire.
O a doua etapă, aşa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii şi a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa şi terminând cu expresia artistică matură din pasteluri şi din unele legende.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înţelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăieşte Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism la modul concret (implicând aşadar o conştiinţă şi practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluţie culturală şi istorică decât cele din vestul Europei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.