„Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci” – Tudor Vianu
M. Eminescu aparţine curentului romantic universal; atunci, când Victor Hogo scria în 1883 Legenda secolelor, poetul român publica Luceafărul, culmea creaţiei sale poetice. Format la şcoala romantică germană, simţim în opera lui şi noua orientare modernă: deschideri spre muzicalitatea versurilor lui Verlaine, spre trăirile lui Baudelaire, spre adâncimile lui Mallarme.
Cultura poetului este vastă, fiind influenţat de Kant, de Schopenhauer; de filozofia greacă: Heraclit, Platon, Aristotel; de textele literaturii indice: Rig-Veda, Mahabharata, precum şi de gânditorii moderni: Descartes, Spinoza, Leibniz, Hegel.
Poetul preia şi dezbate idei în lumina teoriilor lui Kant şi Schopenhauer: spaţiul şi timpul (ca forme ale cunoaşterii), viaţa ca vis (lumea din jur este o înlănţuire de vise, de aparenţe, singura realitate este voinţa), problema cunoaşterii, a morţii, a geniului, arta, etc. Cuprinse în temele caracteristice romanstismului europena, asemenea idei formează ţesătura unor poeme ca Scrisoarea I, Împărat şi proletar, Luceafărul, Rugăciunea unui dac, Cu mîne zilele-ţi adaogi, Mureşanu.
Teme şi motive romantice
Temele şi motivele romantice cuprinse în lirica eminesciană au fost comentate şi analizate de G. Călinescu, în studiul său Opera lui Mihai Eminescu , dar şi de alţi cercetători: titanismul legat de marile geneze şi prăbuşiri cosmice, macro şi micro-universul, macro şi micro-timpul, transmigrarea sufletelor, condiţia geniului şi a artei, călătoria cosmică, îngerul şi demonul, zburătorul, natura şi dragostea.
Motivele romantice din lirica eminesciană sunt: motivul codrului, al florii albastre, lacul, luna, lumea siderală, muzica sferelor, cristalul, mortul frumos, dublul, nebunia, speranţa şi visul.
M. Eminescu aparţine curentului romantic universal; atunci, când Victor Hogo scria în 1883 Legenda secolelor, poetul român publica Luceafărul, culmea creaţiei sale poetice. Format la şcoala romantică germană, simţim în opera lui şi noua orientare modernă: deschideri spre muzicalitatea versurilor lui Verlaine, spre trăirile lui Baudelaire, spre adâncimile lui Mallarme.
Cultura poetului este vastă, fiind influenţat de Kant, de Schopenhauer; de filozofia greacă: Heraclit, Platon, Aristotel; de textele literaturii indice: Rig-Veda, Mahabharata, precum şi de gânditorii moderni: Descartes, Spinoza, Leibniz, Hegel.
Poetul preia şi dezbate idei în lumina teoriilor lui Kant şi Schopenhauer: spaţiul şi timpul (ca forme ale cunoaşterii), viaţa ca vis (lumea din jur este o înlănţuire de vise, de aparenţe, singura realitate este voinţa), problema cunoaşterii, a morţii, a geniului, arta, etc. Cuprinse în temele caracteristice romanstismului europena, asemenea idei formează ţesătura unor poeme ca Scrisoarea I, Împărat şi proletar, Luceafărul, Rugăciunea unui dac, Cu mîne zilele-ţi adaogi, Mureşanu.
Teme şi motive romantice
Temele şi motivele romantice cuprinse în lirica eminesciană au fost comentate şi analizate de G. Călinescu, în studiul său Opera lui Mihai Eminescu , dar şi de alţi cercetători: titanismul legat de marile geneze şi prăbuşiri cosmice, macro şi micro-universul, macro şi micro-timpul, transmigrarea sufletelor, condiţia geniului şi a artei, călătoria cosmică, îngerul şi demonul, zburătorul, natura şi dragostea.
Motivele romantice din lirica eminesciană sunt: motivul codrului, al florii albastre, lacul, luna, lumea siderală, muzica sferelor, cristalul, mortul frumos, dublul, nebunia, speranţa şi visul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.