Ion - Liviu Rebreanu

Apariţia romanului Ion, în anul 1920, reprezintă un moment de referinţă în literatura română. Liviu Rebreanu înfăţişează minuţios un sat concretizat în timp şi spaţiu, adică un sat ardelean de la sfârşitul secolului al XX-lea. Viaţa satului e urmărită în desfăşurarea ei de fiecare zi, caracterizată prin izbucnirea unor aprige conflicte sociale, datorate în primul rând adâncirii diferenţierilor de clasă în sânul ţărănimiii.

Tema romanului o constituie patima pentru pământ a unui tânăr ţăran şi consecinţele ei tragice. Structura operei epice este simetrică (rotundă), el începând cu descrierea drumului ce intră în satul Pripas şi se încheie cu descrierea aceluiaşi drum, care „se pierde” odată cu plecarea învăţătorului Herdelea, lăsând loc altei generaţii.

Romanul este împărţit în două parţi: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Fiecare dintre cele două titluri numeşte o dominantă a personajului principal, o poruncă mai puternică decât el însuşi.
Curgerea evenimentelor începe într-o duminică de vară, când tot satul era adunat la horă, în curtea văduvei lui Maxim Oprea. Scena (având rol de expoziţiune) constituie o veritabilă pagină monografică, în Pripas ritualurile fiind păstrate din vechime. Printre tinerii aflaţi la horă se află şi Ion al Glanetaşului, flăcău harnic, dar sărac, întrucât tatăl său îşi înstrăinase pământurile.

Intriga romanului este patima lui Ion pentru pământ, pe care îl iubea de copil. Soluţia pentru a dobândi râvnitele loturi, ar fi căsătoria cu Ana (urâţica fată a bogatului Vasile Baciu). Drumul pe care îl străbate Ion până ce se prăbuşeşte ucis de sapa lui George Bulbuc arată ravagiile pe care le face dragostea de pământ. Prin hărnicia, iscusinţa şi puterea lui de voinţă, Ion este un caracter deosebit, dar setea de avere îl roade treptat, împingându-l spre prăbuşire. Impulsiv, violent, suferind de pe urma situaţiei lui de „sărăntoc”, Ion renunţă la dragsote pentru a se îmbogăţi. O ademeneşte pe Ana, fiica bogatului Vasile Baciu, dar când ea e pe cale să aibă un copil o părăseşte, pentru a-l sili în acest fel pe Baciu să-l primească ginere. La nuntă se gândeşte doar la banii pe care-i va primi în dar. Pe Ana o tratează cu un amestec de sălbăticie şi de nepăsare, care o împing la sinucidere. După moartea Anei se îngrijeşte de copil, numai pentru că se teme că fără el ar pierde pământurile pe care i le-a smuls lui Vasile Baciu. Când ajunge, în sfârşit, triumfător şi bogat, Ion ascultă şi de glasul iubirii pentru Florica, acum căsătorită cu vechiul său rival, George Bulbuc, cade ucis de acesta.

În dulcele stil clasic - N. Stănescu

Poezia În dulcele stil clasic face parte din volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1970, volum în care poetul se întoarce la izvoare, cu scopul de a-şi defini identitatea artistică.

Tema poemului este, la o primă lectură, erotică. Poetul improvizează „în dulcele stil clasic” o „poveste de dragoste”. Problematica textului se descifrează prin raportarea acestuia la întrega lirică stănesciană. Aflat la o distanţă de un deceniu de la debutul său sub semnul vizionarismului eminescian, poetul regăseşte o cale să reitereze sistemul filosofic-poetic al marelui nostru romantic – iubirea este o cale de cunoaştere, o cale de atingere a clipei unice de revelaţie a absolutului. Astfel poezia devine o reproducere a „întâlnirii”, a constituirii cuplului ideal. Într-un alt nivel de descifrare a simbolurilor, textul poate suporta încadrarea în categoria artelor poetice.

Structura poeziei conduce la aceeaşi descifrare. Compoziţia clasică (cinci catrene, construite pe principiul monorimei) se contrazice în ultimul vers (izolat), cu valoare concluzivă: „Pasul trece eu rămân.”
Secvenţele textului urmăresc evoluţia „idilei”, de la momentul apariţiei „domnişoarei”, muzei (strofele I şi II) şi clipa revelaţiei (strofa III), la formularea „idealului poetic” (strofa IV) şi la revenirea în starea expectativă (strofa V). Ultimul vers, rupt de restul poemului, se transformă într-o frază axiomatică, de fixare a stării de „dor” perpetuu, specific poetului.
Descinzând din normele înţepenite ale unei doctrine: „Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de domnişoară”, într-o „înserare” a sfârşitului de secol al XVII-lea, armoniosul şi dulcele stil clasic al antichităţii a renăscut din propria-i cenuşă, ca pasărea Phoenix: „Dintr-o pasăre amară.” „Zărit” de poet, ca o fulguraţie în curgerea râului heraclitic: „Eu l-am fost zărit în undă”, stilul clasic se deosebeşte de toate celelalte. De aici, dorinţa eului liric de a-l reţine, pentru a se contopi cu el, printr-o dilatere a auzului capabilă să perceapă esenţa lumii: „mai rămâi cu mersul tău / parcă pe timpanul meu”. Ultimul vers al strofei a patra: „Căci îmi este foarte rău” exprimă o stare de tânjire metafizică proprie poetului, născută din aspiraţia spre totalitate, mereu neîmplinită.
În ultima strofă, se pare că această tentaţie spre unitatea supremă s-ar fi realizat: contopit cu Marele timp „întins şi lung”. Poetul percepe perisabilitatea lumii: stilurile devin efemere, soarele este mărunt şi plin de pete, cel care rămâne fiind doar Cuvântul încrustat în curgerea veacurilor. Această strofă este o gravă meditaţie pe tema scurgerii ireversibile şi inutile a timpului, dublată de sancţionarea nimicniciei omeneşti: „stau întins şi lung şi zic, / Domnişoară, mai nimic / pe sub soarele pitic / aurit şi mozaic.” Mesajul se prefigurează din această perspectivă ca o sentinţă: în afara clipei de inspiraţie, în afara iubirii / poeziei, existenţa poetului nu-şi are sensul. Aparenta strălucire a lumii nu satisface setea de absolut a creatorului de geniu.

Leoaică tânără, iubirea - Nichita Stănescu

Poeziea Leoaică tânără, iubirea, semnifică elanul adolescentin al creatorului, proiectat într-un univers atemporal. Publicată în volumul O viziunea asupra sentimentelor (1964), poezia exprimă starea de graţie pe care o cunoaşte eul liric, stare decurgând dintr-o ipostază solară a fiinţei, aflată, prin iubire, în armonie cu Universul. Poezia este o dezvoltare metaforică a stării de vibraţie continuă, care pentru poet râmăne dragostea.
Metafora centrală în jurul căreia se ordonează cele trei secvenţe ale textului este Leoaică tânără, iubirea: poetul îi închină această creaţie Iubirii – „o întâmplare a fiinţei mele”, dar şi factor demiurgic, pentru că numai Dragostea şi cuvântul au stat la baza lumii.
Dezlegată încă din titlu (prin apoziţie), metafora sugerează că iubirea este frumoasă, agresivă, puternică, tânără, jucăuşă; întâlnireacu ea (situată într-un azi perpetuu) fiind o revelaţie.
„Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă
Mă pândise-n încordare mai demult
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi de faţă”.
Metafora este realuată în ultima parte a poeziei, de data aceasta, leoaica „arămie” este integrată fiinţei noi a poetului; scăldată în lumină, vicleană şi caldă, leoaica se prelinge din prezent în viitor şi din viitor în eternitate.
În prima strofă, poetul reconstituie o întreagă „poveste sentimentală”: iubirea îl „pândise”, îi stătuse în preajmă multă vreme, iar acum îi prinsese, dur şi irevocabil, fiinţa, asemeni unei tinere leoaice.
În strofa a II-a, iubirea este investită cu elanul creator al începuturilor, ca şi Logosul: Universul care se roteşte „de-a dura” (epitet arghezian) este oul cosmogonic ridicat din Edde; îndrăgostitul devine centrul Lumii (în jurul lui închegându-se marele Tot) şi Om Universal. Comparaţia „ca o strângere de ape” trimite la primordii, la momentul despărţirii pământului de fluidul creator. Privirea (eliberată de contactul cu materia), tinde spre înalt, pentru a surprinde esenţele muzicale ale lumii.
În strofa a III-a, contopit cu iubirea, tânărul poet se dematerializează, de parcă ar fi devenit alt om. Vechiul tip dispare, în locul lui apărând „un deşert în strălucire”, adică o nouă lume, în care se plimbă leoaica-iubire. Acum, omul se învecinează cu zeii: poetul trăieşte plenar aceste sentiment, prelungit, prin repetare, într-un timp fără limite.
„Şi aluneca-n neştire
pe-un deşert în strălcire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme
şi-ncă-o vreme...”

Lacul

Poezia Lacul a apărut în Convorbiri literare, la 1 septembrie 1876, fiind una din poeziile din prima etapă de creaţie. Tema poeziei este dorul de dragoste, visul unei întâlniri cu iubita, într-un spaţiu plin de vrajă. Poetul îşi exprimă, în mod direct, sentimentele: dorul de dragoste, comuniunea cu natura, tristeţea neîmplinirii. Titlul poeziei denumeşte spaţiul mirific în preajma căruia tânărul îndrăgostit îşi aşteaptă iubita. Înconjurat de codri, „albastru” şi misterios, lacul-oglindă determină reveria îndrăgostitului. În planul visului de iubire, lacul este spaţiul muzical şi plin de farmec în care ar trebui să se petreacă întâlnirea cu iubita. Personaficat şi descris în strofele care încadrează poezia, lacul devine un adevărat „personaj”.
Poezia este alcătuită în cinci catrene şi poate fi structurată pe două planuri: planul real (strofele I şi V) şi planul ideal, al visului de iubire (strofele III, IV). Trecerea de la planul real la visul neîmplinit se face în strofa a II-a.
Strofa I descrie cadrul şi atmosfera în care se află tânărul îndrăgostit:
„Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă”.
În centrul acestui tablou se află lacul. Înconjurat de codri şi saturat de nuferi galbeni, lacul devine un spaţiu vrăjit şi minunat de frumos. Personificat prin uşoara mişcare a apei („Tresărind...”, „El s ecutremură...”), lacul pare să aibă suflet, participând la eterna viaţă a naturii. Epitetele (lacul „albastru”, nuferi galbeni”, cercuri albe”) dau culoare şi claritate tabloului. Treptat, tânărul îndrăgostit alunecă în visare, imaginându-şi un tablou nocturn în care va fi proiectată clipa iubirii.
Trecerea de la realitate la vis se face în strofa a II-a. Tot în acest catren este imaginată şi apariţia iubitei (care iese din trestii ca o zână a lacului, minunat de frumoasă). Folosirea verbului „să răsară”, în loc de „să apară”, o învecinează pe iubită cu astrele (luna, soarele, stelele care „răsar”) de parcă ar fi un personaj de mit. Din această cauză, cuvântul „ea” este scris cu alt caracter de litere, iubita nefiind o fiinţă reală, ci o proiecţie ideală, aparţinând visului de dragoste. Aşa se explică şi prin faptul că imaginea ei nu este concretizată într-un portret. Tot astfel ar putea fi explicat gestul „lin” al căderii la pieptul iubitului, ca în vis.
Strofele a III-a şi a IV-a corespund planului ideal, închipuirii tânărului îndrăgostit. „Să sărim în luntrea mică, / Îngânaţi de glas de ape, / Şi să scap din mână cârma, / Şi lopeţile să-mi scape; / Să plitim cuprinşi de farmec / Sub lumina blândei lune - / Vântu-n trestii lin foşnească, / unduioasa apă sune!” Decorul imaginat pentru întâlnirea dintre cei doi iubiţi cuprinde elemente romantice tipic eminesciene: cadrul nocturn, lacul, luna, si trestiile foşnitoare.
Strofa a V-a constituie o revenire la planul real. „Coborât” din visul frumos de iubire, tânărul regăseşte o natură sărăcită de culori şi străină: „Dar nu vine... Singuratic / În zadar suspin şi sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr.” Nemişcat (de parcă şi-ar fi pierdut suflul vital) şi lipsit de podoaba nuferilor galbeni, lacul devine un spaţiu al tristeţii şi al neîmplinirii. Durerea tânărului (exprimată prin epitetul „singuratic” sau prin verbele „suspin” şi „sufăr”) pare a fi preluată de întreaga natură, dilatându-se cosmic.