Poezia În dulcele stil clasic face parte din volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1970, volum în care poetul se întoarce la izvoare, cu scopul de a-şi defini identitatea artistică.
Tema poemului este, la o primă lectură, erotică. Poetul improvizează „în dulcele stil clasic” o „poveste de dragoste”. Problematica textului se descifrează prin raportarea acestuia la întrega lirică stănesciană. Aflat la o distanţă de un deceniu de la debutul său sub semnul vizionarismului eminescian, poetul regăseşte o cale să reitereze sistemul filosofic-poetic al marelui nostru romantic – iubirea este o cale de cunoaştere, o cale de atingere a clipei unice de revelaţie a absolutului. Astfel poezia devine o reproducere a „întâlnirii”, a constituirii cuplului ideal. Într-un alt nivel de descifrare a simbolurilor, textul poate suporta încadrarea în categoria artelor poetice.
Structura poeziei conduce la aceeaşi descifrare. Compoziţia clasică (cinci catrene, construite pe principiul monorimei) se contrazice în ultimul vers (izolat), cu valoare concluzivă: „Pasul trece eu rămân.”
Secvenţele textului urmăresc evoluţia „idilei”, de la momentul apariţiei „domnişoarei”, muzei (strofele I şi II) şi clipa revelaţiei (strofa III), la formularea „idealului poetic” (strofa IV) şi la revenirea în starea expectativă (strofa V). Ultimul vers, rupt de restul poemului, se transformă într-o frază axiomatică, de fixare a stării de „dor” perpetuu, specific poetului.
Descinzând din normele înţepenite ale unei doctrine: „Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de domnişoară”, într-o „înserare” a sfârşitului de secol al XVII-lea, armoniosul şi dulcele stil clasic al antichităţii a renăscut din propria-i cenuşă, ca pasărea Phoenix: „Dintr-o pasăre amară.” „Zărit” de poet, ca o fulguraţie în curgerea râului heraclitic: „Eu l-am fost zărit în undă”, stilul clasic se deosebeşte de toate celelalte. De aici, dorinţa eului liric de a-l reţine, pentru a se contopi cu el, printr-o dilatere a auzului capabilă să perceapă esenţa lumii: „mai rămâi cu mersul tău / parcă pe timpanul meu”. Ultimul vers al strofei a patra: „Căci îmi este foarte rău” exprimă o stare de tânjire metafizică proprie poetului, născută din aspiraţia spre totalitate, mereu neîmplinită.
În ultima strofă, se pare că această tentaţie spre unitatea supremă s-ar fi realizat: contopit cu Marele timp „întins şi lung”. Poetul percepe perisabilitatea lumii: stilurile devin efemere, soarele este mărunt şi plin de pete, cel care rămâne fiind doar Cuvântul încrustat în curgerea veacurilor. Această strofă este o gravă meditaţie pe tema scurgerii ireversibile şi inutile a timpului, dublată de sancţionarea nimicniciei omeneşti: „stau întins şi lung şi zic, / Domnişoară, mai nimic / pe sub soarele pitic / aurit şi mozaic.” Mesajul se prefigurează din această perspectivă ca o sentinţă: în afara clipei de inspiraţie, în afara iubirii / poeziei, existenţa poetului nu-şi are sensul. Aparenta strălucire a lumii nu satisface setea de absolut a creatorului de geniu.
Secvenţele textului urmăresc evoluţia „idilei”, de la momentul apariţiei „domnişoarei”, muzei (strofele I şi II) şi clipa revelaţiei (strofa III), la formularea „idealului poetic” (strofa IV) şi la revenirea în starea expectativă (strofa V). Ultimul vers, rupt de restul poemului, se transformă într-o frază axiomatică, de fixare a stării de „dor” perpetuu, specific poetului.
Descinzând din normele înţepenite ale unei doctrine: „Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de domnişoară”, într-o „înserare” a sfârşitului de secol al XVII-lea, armoniosul şi dulcele stil clasic al antichităţii a renăscut din propria-i cenuşă, ca pasărea Phoenix: „Dintr-o pasăre amară.” „Zărit” de poet, ca o fulguraţie în curgerea râului heraclitic: „Eu l-am fost zărit în undă”, stilul clasic se deosebeşte de toate celelalte. De aici, dorinţa eului liric de a-l reţine, pentru a se contopi cu el, printr-o dilatere a auzului capabilă să perceapă esenţa lumii: „mai rămâi cu mersul tău / parcă pe timpanul meu”. Ultimul vers al strofei a patra: „Căci îmi este foarte rău” exprimă o stare de tânjire metafizică proprie poetului, născută din aspiraţia spre totalitate, mereu neîmplinită.
În ultima strofă, se pare că această tentaţie spre unitatea supremă s-ar fi realizat: contopit cu Marele timp „întins şi lung”. Poetul percepe perisabilitatea lumii: stilurile devin efemere, soarele este mărunt şi plin de pete, cel care rămâne fiind doar Cuvântul încrustat în curgerea veacurilor. Această strofă este o gravă meditaţie pe tema scurgerii ireversibile şi inutile a timpului, dublată de sancţionarea nimicniciei omeneşti: „stau întins şi lung şi zic, / Domnişoară, mai nimic / pe sub soarele pitic / aurit şi mozaic.” Mesajul se prefigurează din această perspectivă ca o sentinţă: în afara clipei de inspiraţie, în afara iubirii / poeziei, existenţa poetului nu-şi are sensul. Aparenta strălucire a lumii nu satisface setea de absolut a creatorului de geniu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.