Poeziea Leoaică tânără, iubirea, semnifică elanul adolescentin al creatorului, proiectat într-un univers atemporal. Publicată în volumul O viziunea asupra sentimentelor (1964), poezia exprimă starea de graţie pe care o cunoaşte eul liric, stare decurgând dintr-o ipostază solară a fiinţei, aflată, prin iubire, în armonie cu Universul. Poezia este o dezvoltare metaforică a stării de vibraţie continuă, care pentru poet râmăne dragostea.
Metafora centrală în jurul căreia se ordonează cele trei secvenţe ale textului este Leoaică tânără, iubirea: poetul îi închină această creaţie Iubirii – „o întâmplare a fiinţei mele”, dar şi factor demiurgic, pentru că numai Dragostea şi cuvântul au stat la baza lumii.
Dezlegată încă din titlu (prin apoziţie), metafora sugerează că iubirea este frumoasă, agresivă, puternică, tânără, jucăuşă; întâlnireacu ea (situată într-un azi perpetuu) fiind o revelaţie.
„Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă
Mă pândise-n încordare mai demult
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi de faţă”.
Metafora este realuată în ultima parte a poeziei, de data aceasta, leoaica „arămie” este integrată fiinţei noi a poetului; scăldată în lumină, vicleană şi caldă, leoaica se prelinge din prezent în viitor şi din viitor în eternitate.
În prima strofă, poetul reconstituie o întreagă „poveste sentimentală”: iubirea îl „pândise”, îi stătuse în preajmă multă vreme, iar acum îi prinsese, dur şi irevocabil, fiinţa, asemeni unei tinere leoaice.
În strofa a II-a, iubirea este investită cu elanul creator al începuturilor, ca şi Logosul: Universul care se roteşte „de-a dura” (epitet arghezian) este oul cosmogonic ridicat din Edde; îndrăgostitul devine centrul Lumii (în jurul lui închegându-se marele Tot) şi Om Universal. Comparaţia „ca o strângere de ape” trimite la primordii, la momentul despărţirii pământului de fluidul creator. Privirea (eliberată de contactul cu materia), tinde spre înalt, pentru a surprinde esenţele muzicale ale lumii.
În strofa a III-a, contopit cu iubirea, tânărul poet se dematerializează, de parcă ar fi devenit alt om. Vechiul tip dispare, în locul lui apărând „un deşert în strălucire”, adică o nouă lume, în care se plimbă leoaica-iubire. Acum, omul se învecinează cu zeii: poetul trăieşte plenar aceste sentiment, prelungit, prin repetare, într-un timp fără limite.
„Şi aluneca-n neştire
pe-un deşert în strălcire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme
şi-ncă-o vreme...”
Metafora centrală în jurul căreia se ordonează cele trei secvenţe ale textului este Leoaică tânără, iubirea: poetul îi închină această creaţie Iubirii – „o întâmplare a fiinţei mele”, dar şi factor demiurgic, pentru că numai Dragostea şi cuvântul au stat la baza lumii.
Dezlegată încă din titlu (prin apoziţie), metafora sugerează că iubirea este frumoasă, agresivă, puternică, tânără, jucăuşă; întâlnireacu ea (situată într-un azi perpetuu) fiind o revelaţie.
„Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă
Mă pândise-n încordare mai demult
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi de faţă”.
Metafora este realuată în ultima parte a poeziei, de data aceasta, leoaica „arămie” este integrată fiinţei noi a poetului; scăldată în lumină, vicleană şi caldă, leoaica se prelinge din prezent în viitor şi din viitor în eternitate.
În prima strofă, poetul reconstituie o întreagă „poveste sentimentală”: iubirea îl „pândise”, îi stătuse în preajmă multă vreme, iar acum îi prinsese, dur şi irevocabil, fiinţa, asemeni unei tinere leoaice.
În strofa a II-a, iubirea este investită cu elanul creator al începuturilor, ca şi Logosul: Universul care se roteşte „de-a dura” (epitet arghezian) este oul cosmogonic ridicat din Edde; îndrăgostitul devine centrul Lumii (în jurul lui închegându-se marele Tot) şi Om Universal. Comparaţia „ca o strângere de ape” trimite la primordii, la momentul despărţirii pământului de fluidul creator. Privirea (eliberată de contactul cu materia), tinde spre înalt, pentru a surprinde esenţele muzicale ale lumii.
În strofa a III-a, contopit cu iubirea, tânărul poet se dematerializează, de parcă ar fi devenit alt om. Vechiul tip dispare, în locul lui apărând „un deşert în strălucire”, adică o nouă lume, în care se plimbă leoaica-iubire. Acum, omul se învecinează cu zeii: poetul trăieşte plenar aceste sentiment, prelungit, prin repetare, într-un timp fără limite.
„Şi aluneca-n neştire
pe-un deşert în strălcire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme
şi-ncă-o vreme...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.