Poezia Lacul a apărut în Convorbiri literare, la 1 septembrie 1876, fiind una din poeziile din prima etapă de creaţie. Tema poeziei este dorul de dragoste, visul unei întâlniri cu iubita, într-un spaţiu plin de vrajă. Poetul îşi exprimă, în mod direct, sentimentele: dorul de dragoste, comuniunea cu natura, tristeţea neîmplinirii. Titlul poeziei denumeşte spaţiul mirific în preajma căruia tânărul îndrăgostit îşi aşteaptă iubita. Înconjurat de codri, „albastru” şi misterios, lacul-oglindă determină reveria îndrăgostitului. În planul visului de iubire, lacul este spaţiul muzical şi plin de farmec în care ar trebui să se petreacă întâlnirea cu iubita. Personaficat şi descris în strofele care încadrează poezia, lacul devine un adevărat „personaj”.
Poezia este alcătuită în cinci catrene şi poate fi structurată pe două planuri: planul real (strofele I şi V) şi planul ideal, al visului de iubire (strofele III, IV). Trecerea de la planul real la visul neîmplinit se face în strofa a II-a.
Strofa I descrie cadrul şi atmosfera în care se află tânărul îndrăgostit:
„Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă”.
În centrul acestui tablou se află lacul. Înconjurat de codri şi saturat de nuferi galbeni, lacul devine un spaţiu vrăjit şi minunat de frumos. Personificat prin uşoara mişcare a apei („Tresărind...”, „El s ecutremură...”), lacul pare să aibă suflet, participând la eterna viaţă a naturii. Epitetele (lacul „albastru”, nuferi galbeni”, cercuri albe”) dau culoare şi claritate tabloului. Treptat, tânărul îndrăgostit alunecă în visare, imaginându-şi un tablou nocturn în care va fi proiectată clipa iubirii.
Trecerea de la realitate la vis se face în strofa a II-a. Tot în acest catren este imaginată şi apariţia iubitei (care iese din trestii ca o zână a lacului, minunat de frumoasă). Folosirea verbului „să răsară”, în loc de „să apară”, o învecinează pe iubită cu astrele (luna, soarele, stelele care „răsar”) de parcă ar fi un personaj de mit. Din această cauză, cuvântul „ea” este scris cu alt caracter de litere, iubita nefiind o fiinţă reală, ci o proiecţie ideală, aparţinând visului de dragoste. Aşa se explică şi prin faptul că imaginea ei nu este concretizată într-un portret. Tot astfel ar putea fi explicat gestul „lin” al căderii la pieptul iubitului, ca în vis.
Strofele a III-a şi a IV-a corespund planului ideal, închipuirii tânărului îndrăgostit. „Să sărim în luntrea mică, / Îngânaţi de glas de ape, / Şi să scap din mână cârma, / Şi lopeţile să-mi scape; / Să plitim cuprinşi de farmec / Sub lumina blândei lune - / Vântu-n trestii lin foşnească, / unduioasa apă sune!” Decorul imaginat pentru întâlnirea dintre cei doi iubiţi cuprinde elemente romantice tipic eminesciene: cadrul nocturn, lacul, luna, si trestiile foşnitoare.
Strofa a V-a constituie o revenire la planul real. „Coborât” din visul frumos de iubire, tânărul regăseşte o natură sărăcită de culori şi străină: „Dar nu vine... Singuratic / În zadar suspin şi sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr.” Nemişcat (de parcă şi-ar fi pierdut suflul vital) şi lipsit de podoaba nuferilor galbeni, lacul devine un spaţiu al tristeţii şi al neîmplinirii. Durerea tânărului (exprimată prin epitetul „singuratic” sau prin verbele „suspin” şi „sufăr”) pare a fi preluată de întreaga natură, dilatându-se cosmic.
Poezia este alcătuită în cinci catrene şi poate fi structurată pe două planuri: planul real (strofele I şi V) şi planul ideal, al visului de iubire (strofele III, IV). Trecerea de la planul real la visul neîmplinit se face în strofa a II-a.
Strofa I descrie cadrul şi atmosfera în care se află tânărul îndrăgostit:
„Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă”.
În centrul acestui tablou se află lacul. Înconjurat de codri şi saturat de nuferi galbeni, lacul devine un spaţiu vrăjit şi minunat de frumos. Personificat prin uşoara mişcare a apei („Tresărind...”, „El s ecutremură...”), lacul pare să aibă suflet, participând la eterna viaţă a naturii. Epitetele (lacul „albastru”, nuferi galbeni”, cercuri albe”) dau culoare şi claritate tabloului. Treptat, tânărul îndrăgostit alunecă în visare, imaginându-şi un tablou nocturn în care va fi proiectată clipa iubirii.
Trecerea de la realitate la vis se face în strofa a II-a. Tot în acest catren este imaginată şi apariţia iubitei (care iese din trestii ca o zână a lacului, minunat de frumoasă). Folosirea verbului „să răsară”, în loc de „să apară”, o învecinează pe iubită cu astrele (luna, soarele, stelele care „răsar”) de parcă ar fi un personaj de mit. Din această cauză, cuvântul „ea” este scris cu alt caracter de litere, iubita nefiind o fiinţă reală, ci o proiecţie ideală, aparţinând visului de dragoste. Aşa se explică şi prin faptul că imaginea ei nu este concretizată într-un portret. Tot astfel ar putea fi explicat gestul „lin” al căderii la pieptul iubitului, ca în vis.
Strofele a III-a şi a IV-a corespund planului ideal, închipuirii tânărului îndrăgostit. „Să sărim în luntrea mică, / Îngânaţi de glas de ape, / Şi să scap din mână cârma, / Şi lopeţile să-mi scape; / Să plitim cuprinşi de farmec / Sub lumina blândei lune - / Vântu-n trestii lin foşnească, / unduioasa apă sune!” Decorul imaginat pentru întâlnirea dintre cei doi iubiţi cuprinde elemente romantice tipic eminesciene: cadrul nocturn, lacul, luna, si trestiile foşnitoare.
Strofa a V-a constituie o revenire la planul real. „Coborât” din visul frumos de iubire, tânărul regăseşte o natură sărăcită de culori şi străină: „Dar nu vine... Singuratic / În zadar suspin şi sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr.” Nemişcat (de parcă şi-ar fi pierdut suflul vital) şi lipsit de podoaba nuferilor galbeni, lacul devine un spaţiu al tristeţii şi al neîmplinirii. Durerea tânărului (exprimată prin epitetul „singuratic” sau prin verbele „suspin” şi „sufăr”) pare a fi preluată de întreaga natură, dilatându-se cosmic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.