Maitreyi - M. Eliade

Romanul Maitreyi, apărut în 1933, este romanul cu cel mai mare succes de public al autorului. urmând după Isabel şi apele diavolului, cartea păstrează caracterul de jurnal, de experienţă trăită, dar cu o acţiune mai bine închegată epic şi cu personaje animate de o conştiinţă puternică şi o copleşitoare energie interioară.

Acţiunea este plasată în India, locul studiiloe sale de orientalistică, şi conţine, în esenţă, una din experienţele trîite în casa profesorului Dasgupta. De altfel, Eliade relatează aceste întâmplări în Memorii, precizând punctul de plecare al romanului. Aceste însemnări pun în valoare preocuparea pentru document, pentru faptul autentic, scriitorul propunându-şi să fie cât mai aproape de realitatea trăită. Subiectul romanului se organizează în jurul unui cuplu: Allan – inginer european venit la Calcutta, şi Maitreyi – fiica inginerului Narendra Sen, personalitate locală respectabilă. După o perioadă de spitalizare, Allan este invitat, în perioada convalescenţei, să locuiască în casa inginerului Sen, unde întâlneşte pe Maitreyi, fiica acestuia, o adolescentă de 16 ani. Iniţial, întâlnirea nu anunţă nimic deosebit, iar lui Allan i s epare că părinţii fetei încurajează prietenia lor în vederea unei eventuale căsătorii. Treptat, Maitreyi reuşeşte să-l intereseze şi să-l smulgă din egotismul său. De fiecare dată, Allan descoperă în Maitreyi nu numai o fiinţă cultivată şi remarcată în cercurile culturale ale Bengalului, apropiată de Robi Thakkur (Tagore), dar şi o feminitate de un tulburător exotism. Din acest moment, scriitorul urmăreşte traiectoria capricioasă a evoluţiei sentimentului erotic, de la manifestarea echivocă de la început şi până la dezlănţuirea pătimaşă de care sunt prinşi cei doi îndrăgostiţi. O dată declanşată dragostea, povestirea capătă o curgere delirantă. Allan, derutat de atitudinea îngăduitoare a familiei Sen, este gata să ceară în căsătorie pe Maitreyi, dar ea îi atrage atenţia că un asemenea mariaj nu poate fi acceptat de părinţi.

Povestea acestei iubiri tainice alternează momente de intensă învolburare epică cu scene de o mare frumuseţe lirică. Logodna secretă a celor doi, în natura exotică a Bengalului, are solemnitatea şi incantaţia vechilor poeme indiene. Ceru şi pământul sunt invocate într-un legământ de dragoste ca într-un ritual magic.: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-am ales...”
Această iubire clandestică este desconspirată inconştient de Chabu, sora mai mică a lui Maitreyi. Tatăl, scandalizat de comportamentul tânărului, îi cere să părăsească locuinţa şi să întrerupă orice legătură cu fiica sa. Acesta pleacă din Calcutta şi se retrage în Himalaya. Calmarea suferinţei erotice, prin retragerea în pustinicie, conferă experienţei trecute o aură de mister. Apariţia lui Jeni Isaac, o sud-africană rătăcită în căutarea absolutului, şi aventura trecătoare cu aceasta atenuează criza, împingând amintirea dragostei trecute din plan concret într-unul mitic (ideatic). Finalul accentuează şi mai mult această distanţare de real, iar imaginea eroinei, care, în încercarea de a se elibera de sub autoritatea familiei, se dă unui vânzător de fructe, capătă o dimensiune tragică.

Patul lui Procust - Camil Petrescu

Patul lui Procust (1933) este cel mai bun roman al lui Camil Petrescu şi una dintre cele mai originale creaţii din proza românească modernă. Fără îndoială, prin amploarea construcţiei epice, prin existenţa mai multor planuri narative şi prin complexitatea personajelor, opera aparţine romanului modern.

Tema romanului este drama omului superior, sortit să fie incompatibil cu lumea, cu iubirea şi cu norocul. Fiecare dintre cele trei personaje care reprezintă omul superior (doamna T., Fred Vasilescu, Ladima) este un inadaptat care nu se poate încadra în „patul procustian” al iubirii sau al societăţii.
Titlul trimite la mitul antic al lui Procust, tâlhar-hangiu din Atica, care punea drumeţii într-un anumit pat, lungindu-i şi scurtându-i după dimensiunile lui. De aici, rezultă că „patul lui Procust” reprezintă un spaţiu al nepotrivirii aducător de suferinţă, dorindu-se uniformizarea oamenilor.
Din punct de vedere compoziţional, romanul este alcătuit pe trei planuri:
* Primul plan se încheagă din cele trei scrisori pe care o anume doamnă T. i le trimite autorului. Această primă parte a cărţii (alcătuită după formula romanului epistolar) reface o parte din viaţa doamnei T., alte momente ale existenţei ei trecute fiind reconstituite „prin incidente de memorie şi asociaţie discontinuă” (cum scria G. Călinescu), în jurnalul lui Fred Vasilescu. Acest plan ar putea fi numit al marilor iubiri nefericite şi nu se rezumă la prima parte a romanului, ci este infuzat şi în celelalte.
* Al doilea plan este cel al eşecurilor existenţiale ale omului superior (reprezentat de Ladima). Cel de al doilea plan al romanului cuprinde acţiunea propriu-zisă relatată în jurnalul lui Fred Vasilescu, intitulat Într-o după-amiază de august. Acum, apar alte două personaje (George Demetru Ladima şi Emilia Răchitaru). Imaginile acestora se constituie din mai multe unghiuri (ca şi când ar fi priviţi în mai multe „oglinzi paralele”), mijloacele pe care autorul le utilizează fiind: scrisorile pe care ziaristul Ladima i le trimisese Emiliei, comentariile acesteia din urmă, amintirile lui Fred Vasilescu (aduse în prezent prin memorie involuntară), decupaje din ziare, confesiuni ale unor martori (Epilog I).
* Al treilea plan este al autorului (devenit personaj), prin numeroasele note de subsol şi prin Epilog II.

Fraţii Jderi - Mihail Sadoveanu

Trilogia epică Fraţii Jderi este alcătuită din trei volume: Ucenicia lui Ionuţ, Izvorul Alb şi Oamenii Măriei Sale.

Volumul Ucenicia lui Ionuţ are drept principal motiv narativ „ucenicia” (iniţierea) lui Ionuţ, mezinul comisului Manole Păr-Negru, în tainele armelor, ale vieţii de la curtea domnească şi ale iubirii. Volumul începe prin prezentarea mulţimilor adunate la hramul mânăstirii Neamţ, sărbătoare la care urma să ia parte şi voievodul. Apariţia acestuia în „săgetări de lumină” va aduce o schimbare şi în destinul celui mai mic dintre Jderi: Ionuţ va fi luat la curtea voievodală spre a deveni prietenul şi sfetnicul de taină al lui Alexăndrel – coconul domnesc – şi spre a deprinde împreună cu acesta, meşteşugul armelor şi învăţătura de carte. Paşii celor doi tineri se abat şi prin Ţara de Sus, la Ionăşeni, purtaţi de dragostea pe care aceştia i-o nutresc jupâniţei Nasta. Duşmani ai voievodului, refugiaţi în Lehia uneltesc să-l prindă la Ionăşeni pe Alexandrăl, dar curajul şi vitejia lui Ionuţ îl salvează. O incursiune a tătarilor pune capăt acestei iubiri, căci Nasta este răpită şi vândută apoi turcilor. Însoţit de un slujitor credincios, Ionuţ pleacă în căutarea ei, urmat la scurtă vreme, de ceilalţi Jderi. Totul este zadarnic, deoarece Nasta se aruncase în mare de pe corabia care o ducea „în pământul turcului”. Aceste plan al acţiunii are în centru motivul iubirii pierdute, întregul volum fiind caracterizat de G. Călinescu drept „poemul întâiei dragoste juvenile”. La Timiş, unde hălăduiesc în voie hergheliile domnitorului, hoţi vestiţi pun la cale uciderea lui Catalan – armăsarul alb care-i aducea lui Ştefan numai victori. Graţie vitejieie şi chibzuinţei lui Simion Jder, hoţii sunt împiedicaţi de la această fărădelege.
Moldova lui Ştefan cel Mare trăieşte o epocă de fericire idilică şi uriaş belşug; oamenii ospătează la hanuri sau sub poala pădurii, iar domnul umblă pe la mânăstiri şi prin ţară, binecuvântând norodul. Impresia că această rodnicie a unui pământ necălcat parcă de oameni se situează în timpul mitic, determină un alt motiv al volumului I: motivul vârstei de aur.

Volumul Izvorul Alb este structurat pe câteva evenimente: mai întâi, căsătoria lui Ştefan cu Maria de Mangop; şi, Simion – fiul cel mare al lui Manole şi al doilea comis al domniei se îndrăgosteşte de jupâniţa Maruşca, fiica tăinuită a voievodului. Caracterizat de Călinescu drept „poem al dragostei matrimoniale” acest volum impresionează prin integrarea umanului în mişcarea universală. Sunt câteva evenimente importante evocate de scriitor, şi anume: are loc un cutremur care înspăimântă cetatea şi bântuie o secetă – proiecţii ale mâniei dumnezeieşti abătute peste pământ; voievodul merge la vânătoare într-un loc măreţ şi sălbatic numit Izvorul Alb. Expediţia constituie o călătorie necesară ca o purificare înaintea luptelor cu turcii şi o regresiune în timpul preisotoric. Ştefan urmăreşte un bou alb nu pentru a-l ucide, ci pentru a descoperi chilia unui vechi sihastru care prevestea viitorul.

Volumul Oamenii Măriei sale constituie o ridicare la dimensiuni apoteotice a vitejilor din Ştefan. Marele Voievod îşi alcătuieşte tabără la Vaslui întru înfruntarea oştilor lui Mehmet. Romanul se încheie cu lupta de la Podul Înalt (1475), unde Ştefan obţine o răsunătoare victorie. Aici mor: comisul Manole şi fiul său, Simion, bătrânul Nechifor Căliman şi fiul său, Samoilă – toţi săvârşind jertfa primului Manole, pe care se va ridica însăşi istoria şi eternitatea. În cuibul de la Timiş, un nou Manole (fiul lui Simion) va asigura neistovirea vieţii şi a neamului românesc. Imaginea luptei se încadrează în capitolul al XV-lea intitulat „Genunea pe genune o chiamă” şi constituie momentul de apoteoză al întregii trilogii. Tabolul acestei încleştări este constituit pe două planuri. În planul real, în acea dimineaţă de ianuarie, cea mai mare parte a oştii otomane a fost atrasă într-o mlaştină şi nimicită de grupurile de luptători aflate sub comanda Jderilor. În plan fabulos, ca şi în basme, oastea turcească este comparată cu un balaur al cărui trup este rupt în două de luptătorii moldoveni; aceştia devin parcă imagini multiplicate ale Feţilor-Frumoşi din eposul fabulos. Imaginea bătăliei este dinamică, planul vizual este preponderent, iar termenii arhaici contribuie la culoarea de epocă. În antiteză cu viziunea fabuloasă asupra moldovenilor, duşmanii sunt minimalizaţi, reduşi la ultima expresie a existenţei: „viermele de oameni negri”. Motivele celei de a treia cărţi (al luptei şi al sacrificiului) conferă dimensiuni legendare personajelor. Trăsăturile celui de al treilea volum ar putea fi: viziunea eroică şi legendară asupra faptelor istorice, tenta de fabulos, meditaţia pe tema destinului.

La Ţigănci - Mircea Eliade

Publicată în 1969, în volumul: La Ţigănci şi alte povestiri (după ce apăruse la Paris, în 1959), nuvela La Ţigănci a fost caracterizată drept „o capodoperă a fantasticului românesc” (Eugen Simion) şi se încadrează în proza fantastică a lui Mircea Eliade. Acţiunea s epetrece într-un spaţiu aparţinând unei geografii sacre (Bucureştiul de altădată, cu străzi şi beciuri care ascund mistere, ori muntele care este mai aproape de cer). Personajele sunt „indivizi comuni” care „intră fără voia lor în situaţii anormale”.
Tema nuvelei este moartea ca eveniment, dar şi ca mijloc de recuperare a sacrului. Titlul este numele unui spaţiu, având două semnificaţii:
a) În planul profan este un loc famat, despre care vorbesc bărbaţii din tramvai.
b) În planul sacru, este primul stadiu al călătoriei sufletului după moarte, drum care, în unele tradiţii, cuprinde Infernul, Purgatoriul şi Paradisul.
Din însemnările autorului (notate în Jurnal) reiese că intenţia lui a fost revelarea a două lumi paralele existente în universul cotidian. Cu alte cuvinte, există o realitate vizibilă, concretă şi logică (pe care o cunoaştem cu toţii) şi o altă realitate (ascunsă, ilogică, neştiută, cunoscută fragmentar sau deloc de către personaje). Din această concepţie derivă ordonarea acţiunii din La Ţigănci pe două planuri antitetice: profan / sacru, real / fantastic, viaţă / moarte, timp terestru / timp transcendent. În aceeaşi ordine de idei, se înscrie şi structura compoziţională a acestei opere: conform opiniei lui Sorin Alexandrescu, nuvela este alcătuită din opt episoade, marcând un număr simetric de „intrări” şi „ieşiri” din real în ireal. Comentatorul menţionat mai sus observă că aici este vorba de un itinerariu spiritual: Viaţă şi Moarte, Profan şi Sacru, nuvela fiind o alegorie a morţii sau a trecerii spre moarte.
Acţiunea trece prin mai multe etape:
* capitolul I prezintă drumul lui Gavrilescu spre casă, cu tramvaiul;
* capitolele II, III şi IV se petrec în bordeiul ţigăncilor, unde apar cele trei fete şi are loc „visul” profesorului;
* capitolele V, VI şi VII prezintă rătăcirea sufletului prin oraş şi întoarcerea la bordei cu birja-dric;
* capitolul al VIII-lea cuprinde reîntâlnirea cu Hildegard şi plecarea celor doi spre nunta în Paradis.
Viziunea narativă este obiectivă, naratorul fiind omniscient şi omniprezent, iar relatarea se face la persoana a III-a.

Scrisoarea III

Scrisoarea III a apărut la 1 mai 1881, în ziarul Timpul. Poezia se constituie printr-o antiteză, procedeu frecvent la Eminescu.
Prima parte povesteşte visul sultanului Osman şi glorificarea trecutului prin figura legendară a voievodului român, Mircea cel Bătrân. Această parte a poemului este una din cele mai frumoase pagini de istorie a poporului român. Mircea cel Bătrân este înfăţişat ca un înţelept, un om simplu, care se comportă cu demnitate în faţa orgoliosului Baiazid. El îl primeşte pe sultan fără vorbe mari, modest şi prietenos, aşa cum poporul nostru şi-a primit totdeauna oaspeţii. Refuză să i se închine şi se declară gata de luptă, dacă sultanul a venit cu gânduri de război. Episodul următor înfăţişează lupta dintre armata lui Mircea, mică dar curajoasă şi însufleţită de ideea apărării pământului strămoşesc, şi mare oaste a sultanului. Lupta e descrisă în versuri dinamice. Auzim parcă zgomotul câmpului de bătălie, vedem norul de săgeţi. La sfârşit, când duşmanul e aruncat peste Dunăre, în tabăra română se aşterne liniştea victoriei. Lângă cortul său, unul din fiii domnitorului scrie o scrisoare „dragei sale” în versuri de factură populară, pe care poetul le prelucrează admirabil.
Partea a doua, constituită în antiteză cu prima, este un pamflet politic, ţinta sarcasmelor poetului fiind partidul liberal, aflat în acel moment la putere şi contra căruia Eminescu scria în ziarul Timpul.
Antiteza trecut-prezent foloseşte ca argument o idee care apare şi la Nicolae Filimon: opunerea boierimii pământene – alcătuită din români de baştină, luminaţi şi patrioţi - , celei alcătuite din străini pripăşiţi la noi, ajunşi la îmbogăţire prin linguşire, şiretlicuri şi hoţie.
G. Călinescu a remarcat că valoarea deosebită a versurilor din Scrisoarea III provine şi din aceea că ele sunt memorabile, uşor de declamat, întipărindu-se în mintea noastră o dată pentru totdeauna.
„Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
....................................................................
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
....................................................................
Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? E-o nerozie; Geniul? O nefericire.
Dar lăsaşi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Sburătorul - I.H.Rădulescu

Apărută în 1844, în "Curierul românesc", Sburătorul este o baladă inspirată din mitul erotic al Zburătorului, unul din cele patru mituri fundamentale româneşti. Potrivit acestuia, Zburătoul „este un demon frumos, un Eros adolescent, care dă fetelor pubere turburările şi tânjirile întâiei iubiri” (G. Călinescu). Aşadar, poezia are ca punct de plecare mitul folcloric al zburătorului. Potrivit acestei credinţe populare străvechi, primele manifestări ale sentimentului de dragoste, la fete, primii fiori ai iubirii s-ar datora unei fiinţe supranaturale, denumită zburător, care în imaginaţia mitologică întruchipează trăsăturile unui flăcău frumos. Acesta trezeşte în sufletul fetelor sentimentul erotic, aducându-le zbucium şi suferinţă. „Boala” necunoscută a iubirii poate fi însă vindecată, în concepţia populară, prin vrăji şi descântece.
Poezia Sburătorul, deşi inspirată din folclor, este o expresie artistică modernă a mitului iubirii, atât de răspândit în cultura noastră poopulară, încât Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, îi acordă o atenţie deosebită.
Balada lui Ion Heliade Rădulescu este alcătuită din trei părţi:
* monologul tinerei încercate de fiorii iubirii (strofele I - XII)
* pastelul înnoptării (strofele XIII - XX)
* imaginea Zburătorului (strofele XXI - XXVI).

Incipitul impresionează prin puritatea tânguirii erotice în care tânăra ţărancă, Florica, îşi exprimă neliniştea:
„Vezi, mamă, ce mă doare! Pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc!”
În prima parte a baladei, I.H.Rădulescu evocă, cu o mare sensibilitate artistică, puritatea sufletească a unei tinere fete şi stările ei afective provocate de „invaziunea misterioasă a dragostei” (G.Călinescu). Confesiunea fetei, care se plânge mamei sale, este impresionantă:
„Ah! Inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş ce-mi cere! Nu ştiu ce i-aş da:
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine;
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva:”
Invazia sentimentului erotic este privită ca o „boală necunoscută explicabilă mitologic şi curabilă magic” (Călinescu); de aici, ruga repetată a tinerei, dorinţa ei de a scăpa de aceste chinuri, prin slujbe, descântec sau prin vrăjitorie:
„Oar ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vreun leac ea doară... o fi vreun zburător!
Or aide l-alde baba Comana ori Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.”

De la monologul Floricăi, liric şi emoţionant prin sinceritate, poetul trece brusc, în a doua parte a baladei, la un pastel în care surprinde imaginea satului în timpul înserării. Motivul poetic al înserării constituie un cadru adecvat, specific romantic, interpretării artistice a credinţei populare despre zburător. Acesta este cel dintâi pastel din literatura română.
Partea a treia a baaldei cuprine imaginea Zburătorului, aşa cum se constituie ea în discuţia dintre două „surate”. Trăsăturile caracteristice ale zburătorului se accentuează şi, totodată, elementele folclorice se înmulţesc, poetul împletind astfel credinţa populară cu aspecte specifice basmului. Peste somnul lunii şi peste visele ei, se arcuieşte lumina roşietică, de sfârşit de Univers, care colorează cerul venind din miazănoapte; zmeu, „balaur de lumină” sau Făt-Frumos cu păr de aur, Zburătorul întruneşte atributele demonicului şi pe cele ale angelicului, ascuzând sub înfăţişarea umană trăsături ale fiinţelor eterne:
„Pândeşte, bată-l crucea! Şi-n somn calea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru şi tras ca prin inel,
Bălai cu părul d-aur! Dar slabele lui vineri
N-au nici un pic de sânge...”
În final, fazele erotice (visul, tulburarea şi dominaţia sentimentului) apar ca un dat al vieţii de care nimic nu te scapă: "că nici descântătură, / Nici rugi nu te mai scapă.”
Prin motivul tratat, prin bogăţia de imagini artistice, precum şi prin tehnica deosebită a versului, balada lui Ion Heliade Rădulescu este, la începuturile literaturii române moderne, o creaţie literară de o deosebită valoare artistică.

Lucian Blaga - Paradis în destrămare

Poezia Paradis în destrămare, face parte din volumul Laudă somnului (1929), având ca temă spaima provocată de moartea lucruriloe eterne. Această disoluţie a lumii (care atinge până şi Raiul) este cauzată de civilizaţia tehnicistă (idee expresionistă).
Poetul se desprinde de prezentul concret şi se întoarce în ancestral, la obârşii, la „mume” făcând „schimb de taine cu strămoşii”, noaptea în somn.
Poemul se deschide cu imaginea „portarului înaripat”, îngerul care veghează la poarta Paradisului; inutilă veghe, întrucât din spadă nu i-a mai rămas decât un cotor „fără de flăcări”, simbolizând moartea focului sacru:

„Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări
Nu se luptă cu nimeni,
Dar se simte învins.”

În următoarele versuri, poetul prezintă cel mai dramatic aspect al morţii universale: disoluţia sacrului prin căderea lui în profan. Sacrul este reprezentat prin metafora îngerilor „cu părul nins”, atinşi de aripa bătrâneţii şi integraţi în „marea trecere” spre moarte, ca şi oamenii. Alungaţi din Rai de iminenta prăbuşire a acestuia, ei ajung în spaţiul profan („pe pajişti şi pe ogor”). Căzuţi pretutindeni, ei ar putea reprezenta părbuţirea în condiţia umană, dacă Duhul Sfânt n-ar stinge „cele din urmă lumini” aducând Noaptea universală. Descinşi în timpul profan, îngerii „însetează” după adevărul ultim, echivalent cu viaţa. În acest spaţiu, îngerii care ară „fără îndemn” cu plugurile lor de lemn, exprimă oboseala existenţială a celor care împărtăşesc destinul lui Adam.
În următoarele versuri, îngerii „goi” şi zgribuliţi vor fi cuprinşi de frigul Nefiinţei, ceea ce va însemna moartea sacrului. În final, îngerii vor putrezi „sub glie”, lăsând loc Nimicului. Despuiată de fiorul sfinţeniei, prin pierderea miturilor, lumea se va întoarce în deşertăciunea ţărânii.

Revedere

Elegia filozofică Revedere, publicată în revista Convorbiri literare, în 1879, se încadrează în şirul creaţiilor inspirate din folclor şi are la bază mai multe doine populare.
Tema o constituie condiţia tragică a omului muritor, în opoziţie cu natura eternă. După constatarea lui Perpessicius, care a înregistrat toate manuscrisele eminesciene cuprinzând versuri folclorice culese de-a rândul anilor, Revedere este prima poezie în metru popular tipărită de Eminescu. Din manuscrisele păstrate reiese că poetul a nutrit o profundă admiraţie pentru expresia artistică populară, ceea ce l-a făcut ca pretutindeni pe unde a trecut prin ţară să culeagă folclor.
Compoziţional, Revedere este alcătuită ca un dialog între om şi codru şi cuprinde patru strofe.
În strofa I, omul matur se întoarce la pădurea lui dragă, pe care o părăsise atunci când trecuse pragul vârstei magice, în O, rămâi!. Renunţând la naivitate, la acest paradis al copilăriei, omul trăise destinul îngerului căzut din mit în realitate. Cel dintâi semn al acestui destin îl constituie modificarea timpului: vremea fabuloasă dispare, în locul ei instalându-se un timp curgător: „Multă vreme au trecut”, care se adună în straturi.
În strofa a II-a apare un alt semn al destinului luciferic al fiinţei umane: pădurea nu mai este aceeaşi, raiul din care plecase îngerul are porţile închise. Glasul codrului pune între el şi om o distanţă uriaşă: „-Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolul-l ascult...”.
Strofa a III-a conţine versul „Vreme trece, vreme vine”, pe care îl întâlnim şi în poezia Glossă. În întreaga poezie, cuvântul „vreme” se repetă de şase ori, apărând atât în cuvintele codrului cât şi în cele ale omului. Se conturează astfel cele două ipostaze ale marelui Timp: timpul universal, al naturii mereu tinere şi timpul uman ireversibil şi dramatic.
Ultima strofă cuprinde 14 versuri în care pentru codrul eminescian „vremea” este eternitatea însăşi. Asistând, în fiecare seară, la „naşterea” stelelor pe lacurile sale (ca şi când una dintre ele ar fi marea primordială), codrul devine element de mit (ca Haosul sau Pământul). Versul „Mie-mi curge Dunărea” conţine sugestii din Heraclit: timpul curge asemeni râului, numai codrul priveşte impasibil la lenta lui alunecare. Paralelismul din final reliefează, prin contrast, cuvântul „omul” precedat de „numai”, separat deci în interiorul destinului său efemer.

Revedere este o continuare a dialogului cu pădurea, dar de această dată nu de pe poziţia copilului sau a tânărului îndrăgostit, ci a omului care a acumulat o experienţă de viaţă profundă şi semnificativă în toate privinţele.

Sara pe deal

Poezia Sara pe deal, a fost scrisă în 1871 dar a apărut în 1885, în Convorbii literare, fiind o poezie reprezentativă pentru sentimentul erotic în creaţia eminesciană. Compoziţional este alcătuită din şase strofe de câte patru versuri. În ea găsim câteva trăsături generale din lirica de dragoste a marelui poet, însă poezia are particularităţile ei. Dintre sentimentele exprimate de erotica eminesciană (adică: bucuria iubirii, dorinţa, căutarea, chemarea şi afirmarea ei; regretul iubirii apuse; drama neînţelegerii), în Sara pe deal predominant este sentimentul melancolic: „buciumul sună cu jale”.

Tema poeziei este dorul de dragoste în mijlocul unei naturi splendide, de aceea, ca specie, poezia este o idilă. Structura poeziei decurge firesc din tema ei. Fiind vorba de o poezie de dragoste fericită în mijlocul naturii feerice, structura ei se va constitui prin alternanţa planului subiectiv (dragostea) cu cel obiectiv (natura).
Se poate observa că sinuozitatea sentimentului erotic se realizează printr-un fel de creştere şi descreştere a intensităţii emoţionale, după cum atenţia cititorului a fost reţinută când d eplanul obiectiv, când de planul subiectiv. De asemenea, de-a lungul strofelor, reciprocitatea sentimentului celor doi tineri face să crească în permanenţă puterea lui, astfel că finalul e dominat de planul iubirii, după ce în cursul poeziei dominantă a fost când bogăţia afectică a fetei, când aceea a băiatului.
Sara pe deal se încadrează în lirismul subiectiv, poetul exprimându-şi propriile sentimente. Elaborată îndelung, poezia se circumscrie ultimei perioade de creaţie a marelui poet, caracterizată prin simplitatea expresiei, prin puţinătatea podoabelor artistice.

„Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.”

Floare albastră

Poezia Floare albastră apare în Convorbiri literare, la 1 aprilie 1873. Compoziţia poemului permite sesizarea unui spaţiu exterior, descriptibil, precum şi unul interior, de idei şi sentimente, mai greu accesibil, la care ajungem după ce parcurgem întreaga lirică eminesciană.
Motivul „florii albastre” şi sensul versului ultim („Totuşi este trist în lume”) au fost interpretate diferit. La Novalis, floarea albastră apare ca simbol al iubirii şi al nostalgiei infinitului. Floarea albastră, ca ideal de puritate, sugerând şi infinitul, apare şi la Leopardi.
La Eminescu, floarea albastră reprezintă metaforic viaţa, albastrul simbolizând infinitul (marile depărtări ale mării şi ale cerului) şi floarea – fiinţa păstrătoare a dorinţelor dezvăluite cu vrajă.
Poezia se structurează pe două idei: ideea cunoaşterii infinite, absolute, cuprinsă în primele trei strofe, şi a cunoaşterii terestre, cuprinsă în strofele 5-13. Cele două ipostaze sunt despărţite de reflecţiile poetului din strofa a patra, care poartă în ea germenele ideii din ultima strofă: „Totuşi este trist în lume”. Monologul punctat de dialog se încadrează într-un timp trecut şi în prezent (poetul evocă o iubire pierdută), conturând două portrete spirituale ce reflectă două moduri de existenţă.
În primele trei strofe este reprezentat domeniul cunoaşterii, de la elementele genezei („întunecata mare”) până la un întreg univers de cultură („câmpiile Asire) şi creaţie („piramidele-nvechite”). Reflecţiile din strofa a patra presupun consimţământul vremelnic al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sentimentul este de înţelegere şi interiorizare a râsului şi a tăcerii: „eu am râs, n-am zis nimica”, deschizând drum meditaţiei din ultima strofă: „Totuşi este trist în lume”.
Repetiţia „floare-albatră! Floare-albastră!” subliniază intensitatea trăirii, generată de contrastul dintre iluzie şi realitate şi accentuată de „totuşi”, care implică prezentul dincolo de iluzie, cu un vag şi fermecător sentiment de părere de rău.
Floare albastră depăşeşte tema unei poezii de dragoste, implicând condiţia creatorului, de aceea se poate spune că poezia este o sinteză a ceea ce a fost şi ceea ce va deveni lirica eminesciană.

Mihai Eminescu – cel mai de seamă reprezentant al romantismului românesc

„Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci” – Tudor Vianu

M. Eminescu aparţine curentului romantic universal; atunci, când Victor Hogo scria în 1883 Legenda secolelor, poetul român publica Luceafărul, culmea creaţiei sale poetice. Format la şcoala romantică germană, simţim în opera lui şi noua orientare modernă: deschideri spre muzicalitatea versurilor lui Verlaine, spre trăirile lui Baudelaire, spre adâncimile lui Mallarme.
Cultura poetului este vastă, fiind influenţat de Kant, de Schopenhauer; de filozofia greacă: Heraclit, Platon, Aristotel; de textele literaturii indice: Rig-Veda, Mahabharata, precum şi de gânditorii moderni: Descartes, Spinoza, Leibniz, Hegel.
Poetul preia şi dezbate idei în lumina teoriilor lui Kant şi Schopenhauer: spaţiul şi timpul (ca forme ale cunoaşterii), viaţa ca vis (lumea din jur este o înlănţuire de vise, de aparenţe, singura realitate este voinţa), problema cunoaşterii, a morţii, a geniului, arta, etc. Cuprinse în temele caracteristice romanstismului europena, asemenea idei formează ţesătura unor poeme ca Scrisoarea I, Împărat şi proletar, Luceafărul, Rugăciunea unui dac, Cu mîne zilele-ţi adaogi, Mureşanu.

Teme şi motive romantice
Temele şi motivele romantice cuprinse în lirica eminesciană au fost comentate şi analizate de G. Călinescu, în studiul său Opera lui Mihai Eminescu , dar şi de alţi cercetători: titanismul legat de marile geneze şi prăbuşiri cosmice, macro şi micro-universul, macro şi micro-timpul, transmigrarea sufletelor, condiţia geniului şi a artei, călătoria cosmică, îngerul şi demonul, zburătorul, natura şi dragostea.
Motivele romantice din lirica eminesciană sunt: motivul codrului, al florii albastre, lacul, luna, lumea siderală, muzica sferelor, cristalul, mortul frumos, dublul, nebunia, speranţa şi visul.

Umanismul în Anglia

William Shakespeare (1564-1616) este cel mai mare umanist englez. A scris numerose drame istorice, comedii, tragedii şi sonete. Faima lui era atât de mare, încât uneori editorii i-au atribuit şi piese scrise de alţii.

Dramele istorice shakespeariene au fost prilejuite de marea victorie engleză asupra Spaniei, care pornise să invadeze Anglia, precum şi de victoria definitivă a monarhiei centralizate împotriva feudalismului anarhic. În aceste drame, Shakespeare desfăşoară un amplu tablou dramatic al Angliei feudale, cu grele războaie externe şi sângeroase lupte interne, cu victorii şi dezastre, cu fapte eroice şi cu trădări infame, cu momente în care sunt angajate forţe sociale puternice: monarhia, biserica catolică, aristocraţia feudală, curtenii, orăşenii, ţăranii. În seria dramelor sale istorice, cele mai realizate artistic sunt Richard III, Henric IV şi Henric V.

Comediile lui Shakespeare, în număr de cinsprezece, sunt o adevărată izbucnire optimistă a dragostei de viaţă, un adevărat imn închinat tinereţii, iubirii şi frumosului. Acţiunea lor este plasată de obicei în Grecia şi Italia, în lumea sudului.
Nevestele vesele din Windsor este una din puţinele comedii shakespeariene a căror acţiune se petrece în întregime într-un mediu provincial burghez englez. Comedia ridiculizează prostia şi aroganţa soţilor lipsiţi de atenţie şi înţelegere faţă de soţiile lor, precum şi aventurile galante ale decăzutului şi fanfaronului cavaler Falstaff.
Tema dominantă aproape a tuturor comediilor lui Shakespeare este iubirea care învinge orice obstacol. Motivul iubirii este tratat aici în cel mai pur spirit umanist: ca o preţuire entuziastă a bucuriilor lumii pământeşti, ca un sentiment care impulsionează voinţa, energia, inteligenţa şi pasiunea omului. Astfel, „îmblânzirea scorpiei” aduce figura eroinei care doreşte să i se recunoască demnitatea sa de om. Comedia feerică Visul unei nopţi de vară schiţează tabloul iubirii capricioase şi uşuratice, căreia superioară îi apare adevărata iubire, matură şi profundă.

Marile tragedii shakespeariene au izvorât dintr-un sentiment de grea dezamăgire, când dramaturgul vede limpede că noua societate pornise să dărâme edificiul nedreptei lumi feudale, pentru a o înlocui cu o lume mai nedreaptă, clădită pe cultul banului, pe egoismul perfid şi feroce. Din seria celor cinci mari tragedii, Romeo şi Julieta are o factură mai mult lirică, poetică decât tulburătoare şi profundă tragedie. Dramă a celor doi tineri îndrăgostiţi din Verona, sacrificaţi de vrajba dintre familiile lor nobile pe care apoi moartea fiilor le va duce la împăcare, este mai presus de toate un imn închinat dragostei, tinereţii, naturii şi purităţii sufleteşti. În această privinţă frumuseţea lirică a sentimentului iubirii din Romeo şi Julieta n-a fost egalată de niciun alt scriitor. Celelalte tragedii sunt: Hamlet, Macbeth, Regele Lear şi Othello.

Sonetele, în număr de 154, au fost prilejuite de decepţia poetului înşelat de iubita sa. Tema cea mai frecventă a acestor sonete este iubirea, poetul crezând într-o iubire pură, adevărată şi statornică.
„Eu nu cred că sunt piedici la unirea
A două inimi ce credinţă-şi-ţin;
Iubirea-adevărată nu-i iubirea
Ce piere când în cale-i piedici vin...”

De asemenea, revin şi alte teme: regretul că goana timpului scurtează bucuriile vieţii, că slăbiciunile pun prea repede stăpânire pe om, că minciuna este şi în iubire un aspect urât al naturii umane, că numai arta poate da valoare şi eterniate iubirii, sau că geniul poetului poate înfrunta moartea şi uitarea.
Pentru varietatea şi profunzimea ideilor sale umaniste şi pentru forma or desăvârşită, sonetele lui Shakespeare alcătuiesc cea mai înaltă operă lirică a întregii perioade a Renaşterii.

Umanismul în Spania

Curentul de idei al Renaşterii din Italia a pătruns târziu în Spania. Cel mai de seamă scriitor al Renaşterii spaniole este, fără îndoială, Miguel de Cervantes (1547-1616). Îmbrăţişând de tânăr cariera militară, ia parte la bătălia de la Lepanto, unde îşi pierde un braţ. În drumul de întoarcere spre patrie cade în mâna unor piraţi, care-l duce în Alger unde rămâne captiv cinci ani, până când familia reuşeşte cu mare greutate să-l răscumpere.
Opera sa este foarte vastă, însă dintre operele sale în proză, două se disting mai mult prin valoarea lor: Romanele exemplare şi Don Quijote.
Don Quijote reprezintă una dintre cele mai mari capodopere ale literaturii universale. Conceput în două părţi, romanul este proiectat ca o satiră împotriva cărţilor cavalereşti, cu totul îndepărtate de realitate. Un modest proprietar de pământ, victimă a acestor romane, înnebuneşte şi-şi pune în gând să reînvie „cavaleria rătăcitoare”. Acesta este Don Quiojote, ce-şi ia drept scutier pe Sancho Panza – un biet ţăran analfabet, care spera ca pe această cale să scape de sărăcie – şi porneşte în lume, căutând aventuri menite a îndrepta strâmbătăţile şi a-i salva pe cei asupriţi. Închipuirea sa, influenţată de caracterul nereal al cărţilor cavalereşti, îl face să greşească în toate încercările sale, adică în aşa-zisele sale „aventuri”, care se înşiruie de-a lungul întregului roman. În cele din urmă, un prieten al său, care voia să-l lecuiască, ia chip de cavaler, îl înfrânge într-o luptă şi îi impune, ca preţ al înfrângerii, să se întoarcă în satul său. Planul prietenului reuşeşte, fiindcă, izbit în iluzia lui de faptul că a fost biruit, Don Quijote, înapoiat acasă îşi revine. Este însă prea târziu; pierderea încrederii în sine şi în misiunea lui, pe care i-o dădea nebunia, îi provoacă moartea.
Don Quijote se arată nebun doar în acţiunile sale, legate de obsesia cavaleriei rătăcitoare, însă în cele mai multe din ideile sale, el apare ca un înţelept care dezvoltă cele mai pătrunzătoare observaţii asupra lumii şi rosteşte cugetări deosebit de profunde.
Celălalt personaj, Sancho Panza, modelul desăvârşit al omului din popor, necultivat dar pătruns de realismul vieţii (cu o vorbire pitorească şi hazlie, plină de zicători şi proverbe) rămâne una din cele mai vii ale literaturii universale.
Printre primele romane ale literaturii moderne, Don Quijote nu a putut nici până astăzi să fie întrecut. Mai mult decât oricare din operele sale, el constituie o dovadă a geniului uriaş al lui Cervantes.

Lope de Vega (1562-1633) este cel mai mare dramaturg spaniol şi unul din cei mai fecunzi scriitori ai tuturor timpurilor. A scris două mii două sute de piese de teatru, dintre care s-au păstrat patru sute optzeci. Printre numeroasele sale lucrări dramatice, el ilustrează îndeosebi aşa-numitele comedii de capă şi spadă, în care zugrăveşte moravurile contemporane spaniole, legate în sentimentul onoarei. În rândul unor astfel de piese intră Peribanes şi omandorul de Ocana, Cel mai bun judecător regele şi mai cu seamă Fântâna Turmelor. Prin caracterul democratic al teatrului său, Lope de Vega este precursorul a ceea ce în veacul al XVIII-lea se va numi drama libertăţii.

Umanismul în Franţa

Francois Rebelais (1495 1553) a fost destinat de familia sa vieţii călugăreşti, deşi n-avea nici cea mai mică vocaţie religioasă. A rămas însă toată viaţa călugăr, numai pentru că aceasta îi dădea posibilitatea să se dedice studiului. A studiat limbile latină şi greacă, apoi dreptul şi medicina.
Capodopera lui Rabelais (de altfel singura sa operă literară) este romanul Gargantua şi Pantagruel, fiindu-i inspirat scriitorului de o carte populară de mare succes, care, povestind viaţa şi isprăvile unui uriaş, parodia romanele cavalereşti medievale. Opera lui Rabelais este mult mai mult decât o simplă povestire umoristică cu uriaşi; ea satirizează cu o deosebită vehemenţă întreaga structură a societăţii feudale, în descompunere la acea dată, şi exprimă în modul cel mai limpede ideile şi aspiraţiile umaniştilor francezi.
Romanul se compune din cinci cărţi, scrise şi apărute la intervale de timp diferite. Aceste cărţi se deosebesc una de alta prin temele mari pe care le tratează fiecare carte în parte, cât şi prin tonul satirei. Ceea ce le leagă însă într-un tot unitar sunt aceleaşi personaje care revin în fiecare carte, şi mai ales concepţia şi stilul autorului.
Cartea întâi povesteşte copilăria şi isprăvile uriaşului Gargantua, felul în care i se face educaţia, isprăvile sale la Paris (când atârnă clopotele catedralei Notre-Dame de gâtul iepei sale), studiile sale umanistice; apoi războiul pe care-l duce împotriva unui rege care cotropise ţara tatălui său şi, după victorie, întemeierea unei mănăstiri în care singura regulă era cuprinsă în cuvintele: „Fă ce vrei”. Capitolele în care sunt descrise viaţa, rânduielile şi obiceiurile celor ce trăiesc în această mănăstire sunt un elogiu adus idealului propriu Renaşterii, de liberă dezvoltare a personalităţii omeneşti, exprimând totodată o profundă încredere în calităţile morale ale omului.
Cartea a doua istoriseşte naşterea, copilăria şi educaţia lui Pantagruel, fiul lui Gargantua; călătoriile sale de studii la diferite universităţi, aventurile şi năzdrăveniile sale în tovărăşia pehlivanului său prieten Panurge. În această carte se include – ca un capitol de astă dată serios – scrisoarea primită de Pantagruel de la tatăl său. Scrisoarea constituie unul din cele mai frumoase texte literare pe care ni le-a transmis epoca Renaşterii, exprimând idealul tipic renascentist al unei culturi enciclopedice.
A treia carte, care i-a fost inspirată scriitorului de discuţiile stăruitoare ce se duceau la acea dată în jurul problemei iubirii şi a căsătoriei, nu mai aduce un material de aventuri, ca în primele două cărţi, ci pune mai mult în lumină erudiţia scriitorului în dezbaterea problemelor care-l interesau pe Panurge, preocupat de gândul căsătoriei.
Cartea a patra, oglindind interesul general din Franţa timpului pentru marile expediţii maritime, ia ca pretext navigaţia flotei conduse de Panagruel, în cursul căreia sunt descrise diferite insule locuite de populaţii ciudate – prilej pentru scriitor ca, prin acest procedeu simbolic, să satirizeze felurite moravuri, categorii sociale şi profesiuni.
A cincea carte, apărută după moartea lui Rabelais şi compusă de un anonim pe baza manuscriselor lăsate de marele scriitor, continuă şi lărgeşte satira la adresa bisericii, a justiţiei, a învăţământului controlat de teologi şi chiar a curţii regale, pe un ton de cel mai vehement pamflet.


Pierre de Ronsard (1524-1585) a fost cel mai de seamă reprezentant al Pleiadei şi cel mai mare poet din timpul Renaşterii. Sub influenţa lui Petrarca el scrie sonete (dedicate Casandrei), în care sentimentul iubirii este exprimat într-o manieră galantă şi cu multe aluzii mitologice. Apoi târziu, îndrăgostindu-se de o persoană de condiţie mai modestă, scrie Sonete către Maria, în care expresia este mai directă, mai realistă şi mai potrivită firii sale sincere. Cele mai frumoase sonete ale lui Ronsard sunt cele adresate Elenei. Pline de fineţe şi discreţie, de puritate şi melancolie, Sonete către Elena exprimă tristeţea unei iubiri duioase, venite mai târziu.
Sonetele lui Ronsard aduc o concepţie luminoasă, optimistă despre viaţă, o încântare a simţurilor în faţa impresiilor naturii, o bucurie spontană în faţa frumuseţilor şi plăcerilor vieţii. Poet reprezentativ al Renaşterii, Ronsard elogiază idealul personalităţii omeneşti eliberate de orice contrângeri care-i împiedică dezvoltarea multilaterală şi armonioasă

Umanismul în Italia

Francesco Petrarca este una din cele mai însemnate personalităţi literare ale Renaşterii, prin două genuri de activitate. El este primul cercetător umanist şi primul mare poet liric modern. Dragostea sa pentru antichitate face din el primul mare umanist. Îl pasiona atât de mult vechile manuscrise din scriitorii latini, încât vizitează locurile cele mai depărtate, îndeosebi bibliotecile diferitelor mănăstiri, unde caută cu asiduitate indiciile directe ale culturii antice.
Opera literară a lui Petrarca este vastă şi variată. Iubirea pentru antichitate l-a făcut să-şi scrie o parte din operă în limba latină. În poemul epic Africa, evocă faptele de arme ale lui Scipio Africanul, precum şi câteva dialoguri cu caracter moral. Bogata sa culegere de poezii, numită Rime, a făcut din el un poet imitat secole de-a rândul în toate ţările Apusului. El aduce la cea mai înaltă perfecţiune forma poetică a sonetului, inventată cu un veac mai înainte în Italia. Pe lângă sonet el mai cultivă şi canţona, o formă de poezie mai lungă (strofe cu 20 de versuri). În cele mai multe din poeziile sale el cântă iubirea sa nefericită pentru Laura, fiind dominat de o adâncă stare de melancolie. O altă latură importantă a operei sale o constituie poezia patriotică; aceasta se desprinde îndeosebi din vestita sa canţonă intitulată Italia mea.

Giovanni Boccaccio este al doilea mare scriitor şi cercetător umanist. Pe lângă o serie de lucrări în limba latină, Boccaccio scrie şi în limba italiană, mai mult decât Petrarca sau Dante. Din toate operele sale italiene, cele mai importante sunt culegerea de nuvele a Decameronului, precum şi cele două scrieri în legătură cu Dante, adică Viaţa lui Dante şi Comentar la Divina Comedie.
Decameronul este prima realizare artistică în proză a literaturii moderne. Scriitorul pleacă de la tragicul eveniment al ciumei, care surprinsese întreaga Europă. Pentru a se feri de îngrozitorul flagel, zece persoane tinere (trei bărbaţi şi şapte femei), se retrag pentru zece zile într-o vilă din afara oraşului, unde în fiecare zi spun câte o povestire. Exprimate într-o limbă de o neîntreruptă puritate, în care scriitorul umanist imită stilul lui Cicero, dar reproduce şi vorbirea populară, povestirile Decameronului alcătuiesc laolaltă unul din cele mai importante documente sociale ale acelei epoci.

V. Alecsandri - Viaţa şi activitatea culturală

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi 1821 , 1819 sau chiar 1818. Locul naşterii sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munţi din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza judeţului Bacău. Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi la Mirceşti, unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată a vieţii sale să-şi găsească liniştea. A început învăţătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureşean Gherman Vida.
Între anii 1828 şi 1834, s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice.
În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza şi pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine şi care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naştere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului.
În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluţa şi apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

După înfrângerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei şi Sentinela română.
În 1849- mai- pleacă, împreună cu ceilalţi exilaţi la Braşov, în Bucovina, apoi, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele cântecele comice (Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa) şi câteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna decembrie.
Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franţa. În vara anului 1853, porneşte spre sudul Franţei, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creaţia sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.
În 1882 este ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei. Călătoreşte în Franţa pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franţa. În 1889, primeşte vizita poeţilor francezi Sully Prudhomme şi Leconte de Lisle.
Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.

Activitatea culturală
A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri

Dorinţele partidei naţionale din Moldova, principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni.
În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu. În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe. Va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii. Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.
În 1863 ia naştere la Iaşi societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârşitul vieţii. În anul 1867 este ales membru al Societăţii literare române, devenită Academia Română.
Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însufleţit marea masă de oameni: Imn lui Ştefan cel Mare şi Imn religios cântat la serbarea junimei academice române.

În acelaşi an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcţia nouă în poezia şi proza românească în care spune: „În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul , culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “

Opera literară
În

1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine şi lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanţa, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deşteptarea României.
În 1850, după o absenţă de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în ţară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoş, Blestemul, Şerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chiriţelor cu Chiriţa în Iaşi. Aceasta va fi urmată de Chiriţa în provincie (1852), Chiriţa în voiagiu (1864) şi Chiriţa în balon (1874).

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipăreşte primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conţine piesele Iorgu de la Sadagura, Iaşii în carnaval, Peatra din casă, Chiriţa la Iaşi, Chiriţa în provincie. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.
În 1874 publică Boieri şi ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul şi Carpatul începe seria Ostaşilor noştri. În 1878 apare volumul Ostaşii noştri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.
Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florenţa, Doine şi lăcrimioare) dar şi al unei necruţătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chiriţelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire.
O a doua etapă, aşa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii şi a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa şi terminând cu expresia artistică matură din pasteluri şi din unele legende.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înţelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăieşte Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism la modul concret (implicând aşadar o conştiinţă şi practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluţie culturală şi istorică decât cele din vestul Europei.

Vasile Alecsandri - Pastelurile

Vasile Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 şi 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează şi-l însufleţesc mereu de altă viaţă, în alte nuanţe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică, refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei ţări, satului şi adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credinţă naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Privirea scoate aburi pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt. Căldura pătrunde în inimi şi natura iese din amorţeală, sosesc cocorii din ţările calde, ţăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei şi al ciclurilor fireşti ale naturii.