vineri, 30 iulie 2010
Mihai Eminescu - cugetări
"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar..."
Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua, fiind primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi. Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila. Debutul scriitorului
La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga şi O. Tăslăuanu, cu povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeaşi revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire, Răfuială şi Nevasta.
La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga şi O. Tăslăuanu, cu povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeaşi revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire, Răfuială şi Nevasta.
La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala ţării: în revista Convorbiri critice cu nuvela Volbura dragostei [Cântecul iubirii]. Ea a deschis şirul unei însemnate colaborări: Proştii, Culcuşul, Golanii, Dintele (1910).
Debut editorial: la Orăştie, apare volumul de nuvele Frământări, la "Librăria naţională", condusă de Sebastian Bornemisa.
Înainte de a scrie şi de a-şi publica romanele scriitorul şi-a desăvârşit talentul de prozator scriind povestiri şi nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Iţic Ştrul Dezertor. Ciuleandra, nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu.
Rebreanu a început să scrie romane realiste, în care acţiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania. Areadus problematica ţărănească în centrul atenţiei lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Blestemul pământului, blestemul iubirii” şi anunţa principalul conflict din text, şi a dat unul dintre dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.
După această experienţă literară autorul a scris mai apoi romanul Răscoala , supranumit de G. Călinescu "roman al gloatei". El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.
Un al treilea roman, Pădurea spânzuraţilor, a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austriacă, fiind condamnat la moarte şi executat pentru o tentativă de a dezerta din armata Austro-ungară şi a trece în tranşeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese schiţată iniţial în nuvela Catastrofa.
Până la Liviu Rebreanu, în istoria romanului românesc numai câteva lucrări sunt memorabile: „Ciocoii vechi şi noi” (Nicolae Filimon), „Viaţa la ţară”, „Tănase Scatiu” (Duiliu Zamfirescu) şi „Mara” (Ioan Slavici). Toate sunt romane sociale şi ilustrează momente din istoria societăţii româneşti în raport cu optica social-istorică a fiecărui scriitor. Eroii sunt exponenţi ai unor clase sau conflicte sociale cu care se identifică, sub aspect moral.
Rebreanu a început să scrie romane realiste, în care acţiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania. Areadus problematica ţărănească în centrul atenţiei lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Blestemul pământului, blestemul iubirii” şi anunţa principalul conflict din text, şi a dat unul dintre dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.
După această experienţă literară autorul a scris mai apoi romanul Răscoala , supranumit de G. Călinescu "roman al gloatei". El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.
Un al treilea roman, Pădurea spânzuraţilor, a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austriacă, fiind condamnat la moarte şi executat pentru o tentativă de a dezerta din armata Austro-ungară şi a trece în tranşeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese schiţată iniţial în nuvela Catastrofa.
Până la Liviu Rebreanu, în istoria romanului românesc numai câteva lucrări sunt memorabile: „Ciocoii vechi şi noi” (Nicolae Filimon), „Viaţa la ţară”, „Tănase Scatiu” (Duiliu Zamfirescu) şi „Mara” (Ioan Slavici). Toate sunt romane sociale şi ilustrează momente din istoria societăţii româneşti în raport cu optica social-istorică a fiecărui scriitor. Eroii sunt exponenţi ai unor clase sau conflicte sociale cu care se identifică, sub aspect moral.
1920 este anul celui mai important eveniment din întreaga istorie a romanului românesc, prin apariţia unei opere de elaborată vigoare, „Ion” de Liviu Rebreanu. Prin acest roman, scriitorul devine „ctitorul romanului românesc modern” (Garabet Ibrăileanu), iar apariţia romanului „Răscoala” va confirma acest lucru.
Cu „Ion”, Liviu Rebreanu schimbă cursul istoriei romanului românesc, scoţându-l din criza îndelungii sale aşezări. Formula de roman pe care o adoptă este modernă, ea rezultând, în primul rând, din schimbarea perspectivei de investigaţie romanescă. Diferită e metoda, căci romanul şi, în cazul lui Liviu Rebreanu, rămâne în actualitatea vieţii. Rebreanu însă o interpretează obiectiv, ca problemă, fără intenţii moralizatoare sau sentimentalism.
Atât „Ion”, cât şi „Răscoala” sunt drame ale condiţiei umane degradate, umilite, care se răzvrăteşte. De fapt, e o răzvrătire a firii contra societăţii împilatoare, abuzive. Violenţa teribilă a patimii lui Ion, ori focul aprins de ţăranii din Babaroaga, au puterea elementelor dezlănţuite ale naturii, în faţa cărora întocmirile temporare ale societăţii nu sunt decât înjghebări fragile. Dacă, totuşi, ridicarea firii este oprită, forţa naturii răzvrătite jugulată, aceasta este pentru că mişcările anarhice, oricât de violente, sunt îndiguite de o conştiinţă rece, calculatoare. Violenţa lui Ion, a ţăranilor din „Răscoala”, e aceea a naturii primitive.
Personajele lui Liviu Rebreanu trăiesc o viaţă interioară de o mare intensitate. Vorbele, frazele rostite de ele sunt doar expresia parţială a frământărilor lor lăuntrice. Gândurile, sentimentele şi emoţiile eroilor se comunică nu rareori în crâmpeie de convorbire sau în cuvinte care descoperă pentru o clipă pornirile, dramele sau revolta din sufletul lor.
Intensitatea şi profunzimea stărilor sufleteşti îşi găsesc manifestarea stilistică şi în folosirea frecventă a repetiţiei, care ne duce spre acelaşi plan intim şi obscur al conştiinţei personajului. Cititorul are însă intuiţia clară că în astfel de replici ideea, amplificată prin repetiţie, nu exprimă decât fragmentar gândirea eroului.
Etica prozei se desprinde din contradicţiile sociale zugrăvite. Atitudinea scriitorului, deloc afişată, este o problemă de opţiune, în selectarea faptului şi în desfăşurarea lui dramatică, în înţelegerea umană a dilemelor sociale şi motivarea psihologică a comportamentului social şi individual. În acest firesc, al vieţii, se constituie o întreagă lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este socială; conduita, însă, particulară, diferenţiază structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecărui personaj.
Romanul lui Liviu Rebreanu se distinge şi prin arhitectura lui complexă, nu mai puţin modernă. Eroii lui Rebreanu se integrează, cu antecedentele lor biografice, în conjunctura evenimentelor, cu configuraţia lor psihică. Istoria lor se desfăşoară treptat, se descoperă progresiv în angrenajul social complex în care sunt surprinşi, în dialectica relaţiilor sociale desfăşurate episodic, în planuri narative, ce străbat diferite medii de viaţă şi se interferează.
Cu „Ion”, Liviu Rebreanu schimbă cursul istoriei romanului românesc, scoţându-l din criza îndelungii sale aşezări. Formula de roman pe care o adoptă este modernă, ea rezultând, în primul rând, din schimbarea perspectivei de investigaţie romanescă. Diferită e metoda, căci romanul şi, în cazul lui Liviu Rebreanu, rămâne în actualitatea vieţii. Rebreanu însă o interpretează obiectiv, ca problemă, fără intenţii moralizatoare sau sentimentalism.
Atât „Ion”, cât şi „Răscoala” sunt drame ale condiţiei umane degradate, umilite, care se răzvrăteşte. De fapt, e o răzvrătire a firii contra societăţii împilatoare, abuzive. Violenţa teribilă a patimii lui Ion, ori focul aprins de ţăranii din Babaroaga, au puterea elementelor dezlănţuite ale naturii, în faţa cărora întocmirile temporare ale societăţii nu sunt decât înjghebări fragile. Dacă, totuşi, ridicarea firii este oprită, forţa naturii răzvrătite jugulată, aceasta este pentru că mişcările anarhice, oricât de violente, sunt îndiguite de o conştiinţă rece, calculatoare. Violenţa lui Ion, a ţăranilor din „Răscoala”, e aceea a naturii primitive.
Personajele lui Liviu Rebreanu trăiesc o viaţă interioară de o mare intensitate. Vorbele, frazele rostite de ele sunt doar expresia parţială a frământărilor lor lăuntrice. Gândurile, sentimentele şi emoţiile eroilor se comunică nu rareori în crâmpeie de convorbire sau în cuvinte care descoperă pentru o clipă pornirile, dramele sau revolta din sufletul lor.
Intensitatea şi profunzimea stărilor sufleteşti îşi găsesc manifestarea stilistică şi în folosirea frecventă a repetiţiei, care ne duce spre acelaşi plan intim şi obscur al conştiinţei personajului. Cititorul are însă intuiţia clară că în astfel de replici ideea, amplificată prin repetiţie, nu exprimă decât fragmentar gândirea eroului.
Etica prozei se desprinde din contradicţiile sociale zugrăvite. Atitudinea scriitorului, deloc afişată, este o problemă de opţiune, în selectarea faptului şi în desfăşurarea lui dramatică, în înţelegerea umană a dilemelor sociale şi motivarea psihologică a comportamentului social şi individual. În acest firesc, al vieţii, se constituie o întreagă lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este socială; conduita, însă, particulară, diferenţiază structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecărui personaj.
Romanul lui Liviu Rebreanu se distinge şi prin arhitectura lui complexă, nu mai puţin modernă. Eroii lui Rebreanu se integrează, cu antecedentele lor biografice, în conjunctura evenimentelor, cu configuraţia lor psihică. Istoria lor se desfăşoară treptat, se descoperă progresiv în angrenajul social complex în care sunt surprinşi, în dialectica relaţiilor sociale desfăşurate episodic, în planuri narative, ce străbat diferite medii de viaţă şi se interferează.
luni, 26 iulie 2010
Poezia rusă - Mihail Lermontov
Mihail Iurievici Lermontov (n. 15 octombrie – 3 octombrie stil vechi – 1814 şi d. 27 iulie – 15 iulie stil vechi – 1841) a fost un scriitor romantic rus.
În scurta lui viaţă a fost un duşman declarat al ţarismului, al asupririi şi nedreptăţii, întreaga lui operă fiind un aspru şi necruţător rechizitoriu la adresa celor lângă tron pitiţi, a celor de lege ocrotiţi. Biciuind cu versul lui de fier şi pară viciile societăţii contemporane şi strâmba ei întocmire, propovăduind iubire şi adevăr, Lermontov şi-a afirmat înalta lui concepţie despre rolul poetului şi poeziei. Prigoana celor huliţi de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov ia drumul surghiunului, fiind trimis in Caucaz, din ordinul ţarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii lirice, în poemele Mţîri şi Demonul, în romanul “Un erou al timpului nostru”, constituind nu numai un cadru exterior, ci şi o expresie a forţei nestăvilite. În acest cadru poetul îşi afirmă cu o vigoare rară crezul estetic.
De aici izvorăşte spiritul lui de negare, un dezacord dramatic cu mediul social al clasei dominante pe care-l detesta, sugerându-i imaginea simbolică a profetului hulit, ”lovit cu pietre şi alungat de cei din preajmă-mi răi la fire, în ochii cărora citeşte doar patimă şi răutate” Şi-atunci, scârbit, poetul-profet fuge de oameni în pustiu.” Profetul”-1841.
În ultimii ani ai vieţii 1840-1841, conflictul dintre poet şi despotismul ţarist se ascute la maximum. Scârbit peste masură în momentul plecării în al doilea surghiun- unde, ca şi marele său premergător Puşkin, îşi va găsi moartea într- un duel absurd- poetul este copleşit de amărăciune, luându-şi rămas bun de la acea Ţară de robi şi de stăpâni sătui. Lira lui Lermontov, cu rezonanţe adânci şi bogate, a vibrat pentru tot ce este simţire înaltă şi gând înaripat, iar alături de admirabilele simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factura revoluţionară, poetul şi-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel şi generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunatec.
Poezia rusă - Puşkin
Aleksandr Sergheevici Puşkin a fost un poet şi dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus şi fondatorul literaturii ruse moderne. Puşkin a fost iniţiatorul folosirii dialectului local în poeziile şi piesele sale, creând un stil propriu de amestec al naraţiunii cu teatrul, idila şi satira—asociate cu literatura rusă şi influenţând major scriitorii ruşi care i-au urmat.
Viaţa
Tatăl lui Puşkin, Sergei Lvovich Puşkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile ruseşti, cu strămoşi din secolul al XII-lea. Mama lui Puşkin, Nadezhda (Nadja) Ossipovna Hannibal (1775–1836) avea strămoşi, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană şi scandinavă.
Viaţa
Tatăl lui Puşkin, Sergei Lvovich Puşkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile ruseşti, cu strămoşi din secolul al XII-lea. Mama lui Puşkin, Nadezhda (Nadja) Ossipovna Hannibal (1775–1836) avea strămoşi, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană şi scandinavă.
Poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin s-a născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799. În 1811 viitorul poet s-a înscris la şcoala nou înfiinţată la Ţarskoe Selo, (azi oraşul Puşkin) unde va studia până în 1817. La vârsta de cincisprezece ani publica primul poem. În 1820 publică primul său lung poem, Ruslan şi Ludmila.
Poetul devine incomod din pricina popularităţii şi scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertăţii. Ca urmare, în acelaşi an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chişinău unde va locui până în 1823. După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din Bahcisarai. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până in 1826. Cu ajutorul anumitor autorităţi reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru o petiţie cu privire la eliberarea lui pe care o şi obţine.
Poetul devine incomod din pricina popularităţii şi scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertăţii. Ca urmare, în acelaşi an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chişinău unde va locui până în 1823. După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din Bahcisarai. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până in 1826. Cu ajutorul anumitor autorităţi reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru o petiţie cu privire la eliberarea lui pe care o şi obţine.
În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Puşkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis sa călătoreasca sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov pe care însă nu reuşeşte să o publice decât cinci ani mai târziu.
În 1831 se căsătoreşte cu Natalya Goncharova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curţii. Soţia lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de ţar care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte. În 1837, înglodat în datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbaţii sunt răniţi, Puşkin de moarte. Două zile mai târziu, Rusia pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea - Alexandru Sergheevici Puşkin moare.
În 1831 se căsătoreşte cu Natalya Goncharova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curţii. Soţia lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de ţar care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte. În 1837, înglodat în datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbaţii sunt răniţi, Puşkin de moarte. Două zile mai târziu, Rusia pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea - Alexandru Sergheevici Puşkin moare.
Puşkin a avut patru copii cu Natalya: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Alexander (născut în 1833), Grigory (născut în 1835) şi Natalya (născută în 1836) ultima dintre ei căsătorindu-se cu un membru al familiei regale.
vineri, 23 iulie 2010
Lev Tolstoi - Anna Karenina
În 1873, Tolstoi a început să lucrezele la următorul lui roman de mari proporţii, Anna Karerina, inspirat parţial din nişte evenimente ce au avut loc la o moşie învecinată, unde amanta respinsă a unui nobil s-a sinucis aruncandu-se în faţa unui tren. Acest subiect, pe fundalul recitirii poeziilor lui Puşkin copiilor săi l-a inspirat să scrie despre o familie cu adevărat nefericită.
După câteva luni, la finalizarea manuscrisului, în loc să prezinte carte în forma finală, Tolstoi a decis să dezvolte şi să elaboreze textul încă şi mai mult. După corectarea şi trimiterea acestui exemplar la tipărit, a decis să editeze şi să dezvolte textul încă o dată. Stilul lui Tolstoi a fost aşa mereu. Fiecare nouă idee îi părea mai strălucită decât cea anterioară şi trebuia să revină pe text şi să-l corecteze. Totuşi, când forma finală a acestui roman ce descria istoria tragică a unei familii a ajuns să fie tiparită, aproale jumătate din text a fost tăiat, iar întârzierile de tipărire erau inevitabile.
După câteva luni, la finalizarea manuscrisului, în loc să prezinte carte în forma finală, Tolstoi a decis să dezvolte şi să elaboreze textul încă şi mai mult. După corectarea şi trimiterea acestui exemplar la tipărit, a decis să editeze şi să dezvolte textul încă o dată. Stilul lui Tolstoi a fost aşa mereu. Fiecare nouă idee îi părea mai strălucită decât cea anterioară şi trebuia să revină pe text şi să-l corecteze. Totuşi, când forma finală a acestui roman ce descria istoria tragică a unei familii a ajuns să fie tiparită, aproale jumătate din text a fost tăiat, iar întârzierile de tipărire erau inevitabile.
În 1877, romanul a fost publicat în cele din urmă în întregime.
„Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” Astfel începe romanul, scris şi editat cu minuţiozitate, reflectând modul în care autorul percepea dragostea şi tragedia.
Răzvrătita Anna Karenina dă frâu liber pasiunii pentru un ofiţer îndrăzneţ, contele Vronski, şi îşi părăseşte căminul lipsit de dragoste pentru a se arunca în braţele unei iubiri pasionale, dar sortite eşecului. Ea îşi sacrifică astfel copilul şi se supune condamnării de către înalta societate moscovită. Povestea tragică a Annei este întreţesută şi contrastează cu idila şi căsătoria dintre Constantin Levin şi Kitty Şcerbaţkaia, foarte asemăntoare cu cea dintre Tolstoi şi soţia sa. Cautând adevărul, Levin îşi exprimă opiniile despre societatea contemporană, politică şi religie, care sunt adesea considerate ca aparţinând autorului. Cu acest roman, atenţia lui Tolstoi se îndreaptă spre viaţa contemporană.
„Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” Astfel începe romanul, scris şi editat cu minuţiozitate, reflectând modul în care autorul percepea dragostea şi tragedia.
Răzvrătita Anna Karenina dă frâu liber pasiunii pentru un ofiţer îndrăzneţ, contele Vronski, şi îşi părăseşte căminul lipsit de dragoste pentru a se arunca în braţele unei iubiri pasionale, dar sortite eşecului. Ea îşi sacrifică astfel copilul şi se supune condamnării de către înalta societate moscovită. Povestea tragică a Annei este întreţesută şi contrastează cu idila şi căsătoria dintre Constantin Levin şi Kitty Şcerbaţkaia, foarte asemăntoare cu cea dintre Tolstoi şi soţia sa. Cautând adevărul, Levin îşi exprimă opiniile despre societatea contemporană, politică şi religie, care sunt adesea considerate ca aparţinând autorului. Cu acest roman, atenţia lui Tolstoi se îndreaptă spre viaţa contemporană.
În raport cu Război şi pace, aici sfera de realităţi şi probleme se restrânge: este un roman al vieţii de familie. Totuşi, cadrul social (romanul are circa 150 de personaje) este şi aici amplu şi atent investigat. Prezentând nu doar o poveste de dragoste, ci şi idei filozofice despre societate, romanul încearcă să evidenţieze aspecte umanitare, sensul şi scopul vieţii, condiţiile morale ale căsătoriei şi vieţii de familie, relaţia dintre viaţa şi moarte, dintre iubire şi fericire. Privirile scriitorului se extind însă şi asupra unui câmp social vast, cuprinzând negustori, intelectuali, ţărani, etc.
Anna Karenina este considerat cel mai „cinematografic” roman al lui Tolstoi, beneficiind de numeroase ecranizări. Nefericita Anna a fost întruchipată de actriţe celebre: Greta Garbo (1935), Vivien Leigh (1948), Jacqueline Bisset (1985), Sophie Marceau (1997).
Anna Karenina este considerat cel mai „cinematografic” roman al lui Tolstoi, beneficiind de numeroase ecranizări. Nefericita Anna a fost întruchipată de actriţe celebre: Greta Garbo (1935), Vivien Leigh (1948), Jacqueline Bisset (1985), Sophie Marceau (1997).
Lev Tolstoi - Război şi pace
Oerele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial - nu sunt doar rezultate ale observaţiei obiective, ci transmit mai ales experienţe proprii, prin acele multe situaţii reprezentate în opere şi trăite personal de autor, prin personaje inspirate de membri ai familiei sale, de pildă, sau altele care îi exprimă măcar parţial ideile, sentimentele, ori un fragment din viaţa sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei şi Pierre, din „Război şi pace”). Ceea ce primează la Tolstoi este experienţa personală şi studiul psihologic.
Este chiar cazul primelor sale povestiri (Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea, Dimineţile unui moşier): este observat, într-adevăr, detaliul realist semnificativ, dar este insistent transcrisă şi poezia amintirilor, sau este relatată experienţa socială încercată de scriitor pe moşia sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează în această primă fază a creaţiei tolstoiene), al vieţii simple şi al oamenilor săi - factori care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creează figura (un alter-ego al său) protagonistului din povestirea Cazacii.
Este chiar cazul primelor sale povestiri (Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea, Dimineţile unui moşier): este observat, într-adevăr, detaliul realist semnificativ, dar este insistent transcrisă şi poezia amintirilor, sau este relatată experienţa socială încercată de scriitor pe moşia sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează în această primă fază a creaţiei tolstoiene), al vieţii simple şi al oamenilor săi - factori care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creează figura (un alter-ego al său) protagonistului din povestirea Cazacii.
O serie de alte povestiri vor fi parcă ilustrări ale ideii rousseauiste despre superioritatea omului natural asupra omului produs al civilizaţiei citadine.
Între 1863 şi 1877, Tolstoi a scris cele două mari capodopere, Război şi pace (1869) şi Anna Karenina (1877). Prima redă evenimentele din timpul invaziei lui Napoleon vazută prin prisma destinului câtorva familii ruseşti şi în special prin ochii a două personaje, prinţul Andrei Bolkonski şi Pierre Bezuhov, care încearcă să descopere sensul vieţii. Cea de-a doua, reprezentând una dintre cele mai măreţe poveşti de dragoste din literatura mondială, ilustrează iubirea adulteră a Annei Karenina şi a contelui Alexei Vronski care duce la distrugerea Annei, ca urmare a refuzului acesteia de a se conforma valorilor ipocrite ale moralei clasei superioare. În paralel cu tragedia Annei, Levin încearcă să descopere o alternativă a vieţii sociale pe care o întrezăreşte în viaţa casnică, alături de ţăranii de pe moşia sa.
Război şi pace
Tolstoi a lucrat la roamn timp de şase ani: din 1863 până în 1869, pornind de la diverse fragmente pe care le avea
de câţiva ani, astfel dezvoltând povestea şi personajul eroului principal, un tânăr decembrist. Păstrând doar frânturi din ideile iniţiale despre intrigă şi schimbând cadrul narativ la războaiele napoleoniene, a început să contureze o operă de ficţiune istorică. Compoziţional, imensa varietate de figuri (peste 550) şi episoade este arhitecturată sub formă de cronică a vieţii, în principal a câtorva familii din înalta nobilime rusă.Concentrându-se asupra membrilor a două familii importante, Bolkonski şi Rostov, „Război şi pace” foloseşte istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia în pragul unui conflict apocaliptic cu Franţa lui Napoleon Bonaparte. Evenimentele împing repede personajele centrale spre confruntarea inevitabilă. Nici un alt scriitor nu se compară cu Tolstoi în amploarea viziunii epice, ce cuprinde stările sufleteşti prin care trec oraşe întregi, mişcările armatelor, prevestirile de rău augur ce planează asupra întregii societăţi.
La 19 martie 1865 scriitorul nota în jurnalul său:
„Mă pasionează istoria lui Napoleon şi Alexandru. Ideea de a scrie o istorie psihologică - romanul lui Napoleon şi Alexandru - conştiinţa posibilităţii de a face un lucru mare m-a cuprins acum ca un nor de bucurie. Toată mârşăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicţiile din sufletul oamenilor care i-au înconjurat şi din ei inşişi.”
—Tolstoi, Jurnalul său
Dintre numeroasele personaje perfect desenate, un relief deosebit îl capătă prinţul Andrei Bolkonski, contele Pierre Bezuhov şi Nataşa Rostova. Primul este un om inteligent şi cult, voluntar şi energic, generos şi sincer, onest şi cu o bogată viaţa interioară, dar care - conştient de inevitabilul declin al clasei căreia îi aparţine şi dezamagit de mediul căruia nu i se poate adapta, deşi caută, zadarnic, să dea prin acţiune, un sens vieţii - cade în pesimism. Pierre Bezuhov este un caracter total diferit: timid şi lipsit de voinţă, sentimental şi aplecat spre visare, fără simţ practic şi spirit de iniţiativă, snob deşi îi displace stilul de viaţă al aristocraţiei; de asemenea, un om preocupat de dreptatea socială, ajungând până la atitudini protestatare. Tolstoi l-a învestit cu anumite caractere care îi erau proprii lui, în timp ce altele le-a proiectat asupra lui Andrei. Bolkonski este un fel de om al „Secolului luminilor”, în timp ce Bezuhov pare a fi - asemeni scriitorului - un discipol al lui J.J.Rousseau. Nataşa (considerată de critici ca fiind una din cele mai bine realizate personaje feminine din întreaga literatură universală) reprezintă idealul feminin tolstoian: spontană şi simplă, delicată şi afectuoasă, devotată familiei.
În timpul celui De-al Doilea Război Mondial şi al invaziei naziste, Tolstoi a fost autorul cel mai publicat în Rusia, iar pasaje relevante din „Război şi pace” erau afişate pe străzile Moscovei pentru a servi drept pilda de eroism.
Deşi atât „Război şi pace”, cât şi Anna Karenina sunt puternic ancorate în spaţiul şi vremea lor, nici unul dintre ele nu este limitat de acestea, căci Tolstoi urmăreşte dezvăluirea unor adevăruri mai ample ale istoriei şi naturii umane.
Literatura spaniolă - Miguel de Cervantes
Miguel de Cervantes Saavedra a fost un romancier, poet şi dramaturg spaniol. E considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulţi critici literari l-au considerat primul roman modern şi una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozităţii”.
Viaţa scriitorului
Se presupune că Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares pe 29 septembrie 1547, când la catolici se sărbătoreşte ziua Sfântului Arhanghel Mihail.
Tatăl său se numea Rodrigo de Cervantes şi era bărbier-chirurg, deşi pe atunci acest termen avea alt sens.
Nu există date exacte privind primii ani de studiu ai lui Miguel de Cervantes, care, fără îndoială, nu a apucat să intre la universitate. În 1566 se stabileşte la Madrid. În acei ani Cervantes şi-a descoperit pasiunea pentru teatru, văzând reprezentări ale pieselor lui Lope de Rueda, şi, după cum declară în a doua parte din Don Quijote prin gura personajului principal, „se simţea atras de lumea actorilor”.
Don
Quijote de la ManchaEste capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605 şi s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. Foarte repede s-a tradus în principalele limbi europene şi în prezent este una din operele cu cele mai multe traduceri din lume.
La început, intenţia lui Cervantes a fost de a combate popularitatea atinsă de cărţile cavalereşti, satirizându-le prin povestea unui mic nobil din La Mancha care pierduse contactul cu lumea reală datorită lecturilor sale, crezându-se un cavaler în căutare de aventuri.
Pentru Cervantes, stilul romanelor cavalereşti era deplorabil, iar istoriile povestite absurde. Cu toate acestea, pe măsură ce opera avansa, Cervantes a trecut de la scopul său iniţial la scopul de a reflecta societatea din timpul său şi a medita asupra comportamentului uman. Ca şi în „El licenciado Vidriera”, personajul principal, considerat de ceilalţi nebun, se dovedeşte a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleţei gândirii şi acţiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.
marți, 20 iulie 2010
Poezia greacă - Pindar
Pindar a fost un poet antic, născut în anul 522 î.C. în Cynoscephalae, o localitate din Boeotia. A fost fiul lui Daiphantus şi Cleodice. Se spune că ar fi murit în anul 443 î.C. la Argos, la vârsta de 79 de ani. Pindar a fost căsătorit cu Megacleia, având două fiice, Eumetis şi Protomache şi un fiu, Daiphantus.
Dintre poeţii lirici ai Greciei antice, Pindar este cel a cărui operă este cel mai bine păstrată. Încă din antichitate unii critici l-au considerat un poet important.
Provenienţa familiară nobilă şi eroică a lui Pindar se reflectă în poemele sale. Dintre operele sale s-au păstrat complet numai odele scrise pentru comemorarea victoriilor atletice ale învingătorilor de la festivalele de la începuturile Greciei clasice, între care Jocurile Olimpice.
În operele sale a preamărit personalităţi şi evenimente notabile. Casa lui din Theba nu a fost distrusă de Alexandru cel Mare, ca recunoaştere a valorii poemelor dedicate de Pindar antecesorului său, regele Alexandru I al Macedoniei, care a domnit în Macedonia între 498 î.C şi 454 î.C.
Dintre poeţii lirici ai Greciei antice, Pindar este cel a cărui operă este cel mai bine păstrată. Încă din antichitate unii critici l-au considerat un poet important.
Provenienţa familiară nobilă şi eroică a lui Pindar se reflectă în poemele sale. Dintre operele sale s-au păstrat complet numai odele scrise pentru comemorarea victoriilor atletice ale învingătorilor de la festivalele de la începuturile Greciei clasice, între care Jocurile Olimpice.
În operele sale a preamărit personalităţi şi evenimente notabile. Casa lui din Theba nu a fost distrusă de Alexandru cel Mare, ca recunoaştere a valorii poemelor dedicate de Pindar antecesorului său, regele Alexandru I al Macedoniei, care a domnit în Macedonia între 498 î.C şi 454 î.C.
Poezia greacă - Teocrit
Teocrit (c. 315 - c. 250 î.Hr.) a fost un poet grec, creator al idilei şi cel mai însemnat poet al epocii alexandrine. Nu se cunosc prea multe despre biografia sa. Se pare că s-a născut la Siracuza şi a trăit mult timp în Alexandria, unde l-a cunoscut pe Callimah. În Alexandria, a fost, ca şi Callimah, poet de curte. Opera sa cuprinde epigrame, epistole, imnuri, cantece cu caractere epic. De la Teocrit ne-au ramas un numar de 30 de idile.
Numele lui Teocrit este legat de o specie literară, şi anume, idila, care avea ca sursă o specie populară, un fel de schimb de cuplete între doi păstori, arbitraţi de un al treilea. Un alt element care particularizează arta lui Teocrit este descrierea poetică a unor obiecte de artă, imaginare sau nu. Şi în operele altor autori se întâlnesc asemenea descrieri, de exemplu, la Homer descrierea scutului lui Ahile.
Poezia lui Teocrit este poezia unei societăţi care se îndepărtează de problemele esenţiale ale omului şi societăţii, căutându-şi refugiul în singurul cadru pe care îl vede nealterat de relele societăţii - în natură. În general, poezia alexandrină este o poezie a decadenţei.[2]
Opera lui Teocrit a servit ca sursă de inspiraţie îndeosebi pentru Vergiliu şi pentru poeţii renascentişti.
Numele lui Teocrit este legat de o specie literară, şi anume, idila, care avea ca sursă o specie populară, un fel de schimb de cuplete între doi păstori, arbitraţi de un al treilea. Un alt element care particularizează arta lui Teocrit este descrierea poetică a unor obiecte de artă, imaginare sau nu. Şi în operele altor autori se întâlnesc asemenea descrieri, de exemplu, la Homer descrierea scutului lui Ahile.
Poezia lui Teocrit este poezia unei societăţi care se îndepărtează de problemele esenţiale ale omului şi societăţii, căutându-şi refugiul în singurul cadru pe care îl vede nealterat de relele societăţii - în natură. În general, poezia alexandrină este o poezie a decadenţei.[2]
Opera lui Teocrit a servit ca sursă de inspiraţie îndeosebi pentru Vergiliu şi pentru poeţii renascentişti.
Poezia greacă - Homer
Homer a fost un poet şi rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea Iliadei şi Odiseei. În antichitate, i-a fost atribuit uneori întregul Ciclu Epic, care includea alte poeme despre războiul troian, precum şi poeme tebane despre Oedipus şi fiii săi. Alte opere, precum corpul Cântecelor religioase homerice, mini-epopeea comică Batrachomyomachia -"Războiul dintre broască şi şoarece" şi epopeea Margites i-au fost atribuite, însă în prezent aceste fapte sunt privite cu incertitudine.
Tradiţia spune că Homer ar fi fost orb, iar diferite oraşe ioniene îşi revendicau locul de naştere al poetului.
Tradiţia spune că Homer ar fi fost orb, iar diferite oraşe ioniene îşi revendicau locul de naştere al poetului.
Majoritatea savanţilor sunt de acord că Iliada şi Odiseea au suportat un proces de standardizare şi rafinare începând cu secolul VIII î.Hr. Un rol important în această standardizare pare-se a fost jucat de către tiranul atenian Hipparchus, care a reformat recitarea poeziei homerice la festivalul panathenaic. Mulţi clasicişti consideră că această reformă trebuie să fi implicat producerea unui text scris canonic.
Alţi învăţaţi, însă, îşi menţin convingerea în veridicitatea existenţei lui Homer. Atât de puţine lucruri se cunosc sau au fost bănuite despre viaţa sa, încât o glumă populară spune că poemele "nu au fost scrise de Homer, ci de o altă persoană cu acelaşi nume" şi savantul clasic Richmond Lattimore, autor al unor traduceri poetice în engleză bine primite ale ambelor epopei, a scris o lucrare cu titlul: "Homer: Cine era Ea?". Samuel Butler a fost ceva mai direct, imaginând o tânără siciliană drept autoarea Odiseei (dar nu şi a Iliadei), o idee speculată mai departe de către Robert Graves în romanul său Fiicele lui Homer.
Alţi învăţaţi, însă, îşi menţin convingerea în veridicitatea existenţei lui Homer. Atât de puţine lucruri se cunosc sau au fost bănuite despre viaţa sa, încât o glumă populară spune că poemele "nu au fost scrise de Homer, ci de o altă persoană cu acelaşi nume" şi savantul clasic Richmond Lattimore, autor al unor traduceri poetice în engleză bine primite ale ambelor epopei, a scris o lucrare cu titlul: "Homer: Cine era Ea?". Samuel Butler a fost ceva mai direct, imaginând o tânără siciliană drept autoarea Odiseei (dar nu şi a Iliadei), o idee speculată mai departe de către Robert Graves în romanul său Fiicele lui Homer.
Structuralismul
Struturalismul este o orientare teoretică şi metodologică interdisciplinară care studiază structura, funcţiile şi sistemele de relaţii ce caracterizează obiectele şi procesele în ştiinţele contemporane, punând în prim plan totalitatea în raport cu individul şi sincronicitatea faptelor în raport cu evoluţia. Unele discipline, sub influenţa pozitivismului, tind să se emancipeze de tutela filozofiei, adoptând puncte de vedere specifice. Astfel, psihologia devine marcată de behaviorism şi configuraţionsm, sociologia de funcţionalism, lingvistica mai ales de semantică.
Structuralismul a avut momentul său culminant între anii 1960 şi 1970. Metodele structuralistice au fost adoptate mai ales în lingvistică, semiotică şi teoria literaturii. Aplicarea acestor metode se pot regăsi şi în psihanaliză, teoria cunoaşterii, psihologie, ştiinţele sociale şi antropologie.
Structuralismul în lingvistică
Limbajul este paradigma principală a cercetărilor structuralistice. Structuralismul vede în limbaj, ca un sistem de semne, forma de bază a oricărei organizări unitare a realităţii. Alături de structura limbajului se dezvoltă structura profundă a culturii. La începutul anilor 1920, lingvistica se definea ca un domeniu de cercetare particular în interiorul mişcării pozitiviste din cadrul ştiinţelor umane.
Structuralismului în lingvistică s-a dezvoltat sub influenţa lucrărilor cercetătorului elveţian Ferdinand de Saussure (1857-1913), care - în Cours de linguistique générale diferenţiază noţiunea de limbaj de limba vorbită sau vorbire, şi ale lui Edward Sapir (1884-1939), care, folosind în lingvistică criterii formale în detrimentul celor istorice, insistă asupra opoziţiei dintre "structura" limbajului şi "realitatea vorbită".
Limbajul este paradigma principală a cercetărilor structuralistice. Structuralismul vede în limbaj, ca un sistem de semne, forma de bază a oricărei organizări unitare a realităţii. Alături de structura limbajului se dezvoltă structura profundă a culturii. La începutul anilor 1920, lingvistica se definea ca un domeniu de cercetare particular în interiorul mişcării pozitiviste din cadrul ştiinţelor umane.
Structuralismului în lingvistică s-a dezvoltat sub influenţa lucrărilor cercetătorului elveţian Ferdinand de Saussure (1857-1913), care - în Cours de linguistique générale diferenţiază noţiunea de limbaj de limba vorbită sau vorbire, şi ale lui Edward Sapir (1884-1939), care, folosind în lingvistică criterii formale în detrimentul celor istorice, insistă asupra opoziţiei dintre "structura" limbajului şi "realitatea vorbită".
Principiul fundamental al structuralismului poate fi enunţat ca un principiu de imanenţă, conform căruia enunţarea unui fapt realizat nu poate fi analizat decât pornind de la trăsăturile lui interne actuale şi nu de la evoluţia istorică, cum ar fi, de exemplu, etimologia unui cuvânt. Esenţial este studiul sincronic, care se ocupă cu raporturile logice şi psihologice dintre termenii coexistenţi ai sistemului, aşa cum este perceput de conştiinţa colectivă, precum şi studiuldiacronic, care pune în evidenţă reporturile ce leagă termenii succesivi, ce se substituie unul altuia pentru a forma un sistem coerent.
Limbajul se defineşte ca un sistem închis, asupra căruia se pot aplica mai multe mijloace de analiză pentru a pune în evidenţă unităţile din care este constituit şi regulile de combinare a diverselor unităţi. Funcţia limbajului presupune în mod necesar existenţa acestor reguli care controlează raportul dintre respectivele unităţi. Ferdinand de Saussure insistă asupra unor opoziţii importante: astfel, limbajul reprezintă un fenomen social produs al memoriei, în timp ce vorbirea este un fapt de creaţie individuală.
Un merit decisiv al structuralismului este şi acela de a fi redefinit noţiunea de "valoare" în lingvistică. Valoarea unităţii lingvistice nu este nici reductibilă la aspectul său semnificat (adică la conţinutul său în semnificare), nici la aspectul său semnificant (respectiv forma sa acustică sau grafică). Valoarea se exprimă în raportul existent între semnificant şi semnificat, raport care constituie un element original în întregul sistem lingvistic.
Analiza structurală are ca scop delimitarea unităţilor lingvistice în funcţie de relaţiile lor reciproce. Aceste relaţii sunt de două feluri: unele definesc raporturile existente între fiecare element al enunţului, celelalte definesc elementele în funcţie de poziţia lor faţă de unităţile enunţate. Relaţiile de primul tip sunt numite sintagmatice, cele de al doilea tip, paradigmatice. Lingvistul francez Émile Benveniste (1902-1976) defineşte patru nivele de analiză: nivelul trăsăturilor distinctive, nivelul fonologic, nivelul morfologic şi nivelul frazic. Pentru a înţelege mai bine acest model de analiză ne putem referi la definiţia constituantului nemijlocit, aşa cum a fost formulată de lingvistul american Leonard Bloomfeld (1887-1949), metodă de diviziune a frazelor prin care se izolează segmentele care constituie nemijlocit fiecare frază, fraza fiind în practică elementul uzual cel mai extins (există şi elemente mai vaste: paragraful, capitolul, o carte în întregime etc.). Apoi se definesc segmentele care se degajează din frază, şi aşa mai departe până la morfene şi foneme. Se obţine astfel un fel de ierarhie structurală, în care fiecare nivel se integrează la nivelul superior. Ar exista şi elemente intermediare între nivelul morfologic şi nivelul frazic.
Alţi reprezentanţi ai structuralismului în lingvistică
Grupul cel mai important l-a reprezentat şcoala din Praga, fondată în 1926 la iniţiativa lui Villém Mathesius, dominată de doi lingvişti ruşi, Nicolai Sergheievici Trubeţkoi (1890-1938), specialist în fonologie, şi Roman Jakobson (1896-1982), ultimul transferat în 1941 în Statele Unite.
O altă şcoală a fost cea din Copenhaga, cu Ludovic Trolle Hjelmslev (1899-1965) şi Viggo Brøndal (1887-1942). Hjelmslev este primul structuralist care pune problema unei semantici generale, postulând izomorfismul între planul semnificant şi cel semnificat.
Şcoala americană este reprezentată de Edward Sapir, Leonard Bloomfield şi Zellig Sabbetai Harris (1909-1992).
Structuralismul în lingvistică începe să diminue în importanţă o dată cu apariţia după anii 1960 a teoriei gramaticei generative sau generativismului, dezvoltat de Noam Chomsky.
Limbajul se defineşte ca un sistem închis, asupra căruia se pot aplica mai multe mijloace de analiză pentru a pune în evidenţă unităţile din care este constituit şi regulile de combinare a diverselor unităţi. Funcţia limbajului presupune în mod necesar existenţa acestor reguli care controlează raportul dintre respectivele unităţi. Ferdinand de Saussure insistă asupra unor opoziţii importante: astfel, limbajul reprezintă un fenomen social produs al memoriei, în timp ce vorbirea este un fapt de creaţie individuală.
Un merit decisiv al structuralismului este şi acela de a fi redefinit noţiunea de "valoare" în lingvistică. Valoarea unităţii lingvistice nu este nici reductibilă la aspectul său semnificat (adică la conţinutul său în semnificare), nici la aspectul său semnificant (respectiv forma sa acustică sau grafică). Valoarea se exprimă în raportul existent între semnificant şi semnificat, raport care constituie un element original în întregul sistem lingvistic.
Analiza structurală are ca scop delimitarea unităţilor lingvistice în funcţie de relaţiile lor reciproce. Aceste relaţii sunt de două feluri: unele definesc raporturile existente între fiecare element al enunţului, celelalte definesc elementele în funcţie de poziţia lor faţă de unităţile enunţate. Relaţiile de primul tip sunt numite sintagmatice, cele de al doilea tip, paradigmatice. Lingvistul francez Émile Benveniste (1902-1976) defineşte patru nivele de analiză: nivelul trăsăturilor distinctive, nivelul fonologic, nivelul morfologic şi nivelul frazic. Pentru a înţelege mai bine acest model de analiză ne putem referi la definiţia constituantului nemijlocit, aşa cum a fost formulată de lingvistul american Leonard Bloomfeld (1887-1949), metodă de diviziune a frazelor prin care se izolează segmentele care constituie nemijlocit fiecare frază, fraza fiind în practică elementul uzual cel mai extins (există şi elemente mai vaste: paragraful, capitolul, o carte în întregime etc.). Apoi se definesc segmentele care se degajează din frază, şi aşa mai departe până la morfene şi foneme. Se obţine astfel un fel de ierarhie structurală, în care fiecare nivel se integrează la nivelul superior. Ar exista şi elemente intermediare între nivelul morfologic şi nivelul frazic.
Alţi reprezentanţi ai structuralismului în lingvistică
Grupul cel mai important l-a reprezentat şcoala din Praga, fondată în 1926 la iniţiativa lui Villém Mathesius, dominată de doi lingvişti ruşi, Nicolai Sergheievici Trubeţkoi (1890-1938), specialist în fonologie, şi Roman Jakobson (1896-1982), ultimul transferat în 1941 în Statele Unite.
O altă şcoală a fost cea din Copenhaga, cu Ludovic Trolle Hjelmslev (1899-1965) şi Viggo Brøndal (1887-1942). Hjelmslev este primul structuralist care pune problema unei semantici generale, postulând izomorfismul între planul semnificant şi cel semnificat.
Şcoala americană este reprezentată de Edward Sapir, Leonard Bloomfield şi Zellig Sabbetai Harris (1909-1992).
Structuralismul în lingvistică începe să diminue în importanţă o dată cu apariţia după anii 1960 a teoriei gramaticei generative sau generativismului, dezvoltat de Noam Chomsky.
Literatura română neomodernă
Calea spre curentul neomodernist în România a fost deschisă în anul 1941 prin apariţia revistei Albatros condusă de Geo Dumitrescu în care se afirma o nouă direcţie în literatura română. Anul 1943 constituie o nouă etapă în evoluţia fenomenului neomodernist, odată cu înfiinţarea Cercului Literar de la Sibiu. Membrii acestui cerc adresează actul de înfiinţare scris de Ion Negoiţescu şi semnat printre alţii de Victor Ionescu, Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca lui Eugen Ionescu, afirmându-şi intenţia de a se întoarce către modernismul interbelic, fără însă a neglija propriile deziderate estetice şi fără a încerca sincronizarea cu spiritul veacului.
După această etapă în istoria poeziei postbelice se disting trei perioade:
Realismul-socialist (proletcultism 1949-1964)
Neomodernismul: anii '60
Postmodernismul: anii '80
După această etapă în istoria poeziei postbelice se disting trei perioade:
Realismul-socialist (proletcultism 1949-1964)
Neomodernismul: anii '60
Postmodernismul: anii '80
Caracteristici ale neomodernismului
Poeţii neomoderni au debutat în jurul anului 1960 şi au intenţionat să redea poeziei atributele firescului şi libertatea alegerii formelor de exprimare. Acest demers a fost posibil în contextul dezgheţării ideologice de la începutul aniilor '60, când autorităţiile manifestă o oarecare toleranţă în privinţa formelor de expresie fără a abandona însă ideea abordării unor teme corespunzătoare ideologiei comuniste.
Poeţi neomodernişti
Primul poet neomodernist poate fi considerat Nicolae Labiş, deşi numai în anumite aspecte ale operei sale poetice. Eugen Simion îl numea pe Labiş buzduganul unei generaţii. Adevăraţii neomodernişti sunt Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Mircea Dinescu, care au reînnodat legătura dintr nou şi tradiţia lirică interbelică. Aceştia încearcă revenirea la metafore subtile şi la imagini insolite, bazate pe un limbaj ambiguu.
Temele cultivate în operele neomoderniste sunt:
- condiţia omului
- forţa logos-ului
- moartea
- iubirea
- nostalgia după optimismul tinereţii
- reflecţia filozofică.
Poeţii neomodernişti adoptă o atitudine ludică, ironică sau chiar parodică. Neomoderniştilor li se adaugă poeţii generaţiei mai vechi, cărora le fusese interzis să publice anterior (Emil Bota, Şt.Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu) şi unii poeţi ce renunţă la realismul socialist şi se întorc la adevărata poezie (Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu).
Literatura română avangardistă
În literatura română, denumirea de avangardă sau avangardism reprezintă o serie de tendinţe experimentale, nonconformiste, proprii creaţiilor literare din perioada interbelică.
Dadaismul
Manifestarea cea mai puternică a avangardei literare româneşti se regăseşte în mişcarea Dada (curentul se va numi „dadaism”), iniţiată în 1916 la Zürich de către studentul român Tristan Tzara, devenit ulterior poet de limbă franceză.
Tristan Tzara cultivă antiliteratura, antimuzica, antipictura, inventând tehnici de creaţie dintre cele mai diverse şi bizare iar dadaismul refuză convenţiile de orice fel, căutând noul, fiind obsedat de autenticitate. Printre procedeele noi ale avangardismului, se numără şi dicteul automat, montajul, colajul, tehnica reportajului, toate acestea fiind procedee ale asocierii libere, spontane. Adepţii dadaismului considerau că raţiunea, conştiinţa, funcţionează ca un fel de cenzură ce nu lasă spiritul uman să se exprime liber, descătuşat de orice regulă, de orice normă.
În 1912, un tânăr evreu de 16 ani (născut la Moineşti, judeţul Bacău pe data de 16 aprilie 1896, decedat la Paris, 25 decembrie 1963), cunoscut ulterior sub numele de Tristan Tzara şi care atunci semna S. Samyro, publica împreună cu Ion Vinea revista "Simbolul", la care mai colaborau A. Maniu, Emil Isac. Peste câţiva ani, la Zürich, în 1916, Tristan Tzara inventa dadaismul, determinând şi metoda lui: "Luaţi un jurnal, luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiecare cuvânt, puneţi-le într-un sac, mişcaţi…” Numele şcolii a fost găsit la întâmplare, vârându-se cuţitul de tăiat hârtie într-un Larousse.
Dadaismul
Manifestarea cea mai puternică a avangardei literare româneşti se regăseşte în mişcarea Dada (curentul se va numi „dadaism”), iniţiată în 1916 la Zürich de către studentul român Tristan Tzara, devenit ulterior poet de limbă franceză.
Tristan Tzara cultivă antiliteratura, antimuzica, antipictura, inventând tehnici de creaţie dintre cele mai diverse şi bizare iar dadaismul refuză convenţiile de orice fel, căutând noul, fiind obsedat de autenticitate. Printre procedeele noi ale avangardismului, se numără şi dicteul automat, montajul, colajul, tehnica reportajului, toate acestea fiind procedee ale asocierii libere, spontane. Adepţii dadaismului considerau că raţiunea, conştiinţa, funcţionează ca un fel de cenzură ce nu lasă spiritul uman să se exprime liber, descătuşat de orice regulă, de orice normă.
În 1912, un tânăr evreu de 16 ani (născut la Moineşti, judeţul Bacău pe data de 16 aprilie 1896, decedat la Paris, 25 decembrie 1963), cunoscut ulterior sub numele de Tristan Tzara şi care atunci semna S. Samyro, publica împreună cu Ion Vinea revista "Simbolul", la care mai colaborau A. Maniu, Emil Isac. Peste câţiva ani, la Zürich, în 1916, Tristan Tzara inventa dadaismul, determinând şi metoda lui: "Luaţi un jurnal, luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiecare cuvânt, puneţi-le într-un sac, mişcaţi…” Numele şcolii a fost găsit la întâmplare, vârându-se cuţitul de tăiat hârtie într-un Larousse.
Dadaismul nu era decât o mistificare şi o demonstraţie estetică negativă. Din oroarea de academism se refuza nu numai orice tip de artă şi orice tehnică folosită, dar şi acele organizări de idei pe care imaginaţia, coerenţa de la sine, le-ar fi introdus automat în elementele disparate. Poemul nu mai era opera unui artist sau a unui individ, ci un rezultat al hazardului material şi uneori a unui grup, debitând sincronic un fel de cor poliglot, ca în “L’amiral cherche une maison a louer”, poeme simultan par R. Ruelsenbach, Tr. Tzara. "Un papagal scoţând planete devenea poet."
Dadaiştii n-au aplicat însă niciodată teoria cu sinceritate, ci au simulat numai întâmplarea. Chiar în cele mai absurde compoziţii, asocierea discretă e vizibilă, ca în aceste versuri de Tristan Tzara: ”la chanson d’un daidaiste/qui n’etait ni gai ni triste/et aimait une bicicliste/qui n’etait ni gai ni triste.", unde se observă intenţia de a izbi pe burghez cu idila neacademică între un poet şi o biciclistă.
Tristan Tzara n-a făcut dadaism în româneşte. L-au urmat aici alţii, dintre care cel mai fanatic a fost Saşa Pană, autorul multor volume fără notă precisă ("Echinox arbitrar", "Viaţa romanţată a lui Dumnezeu", "Cuvântul talisman", "Călătorie cu funicularul", etc.), din care se poate cita fără alegere, totul fiind uniform şi inextricabil. ”Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru/Principesa a murit de parfum/Principesa e ca un măr domnesc/Parfumul era un hamac pentru somnul ei”.
În poeziile româneşti ale lui Tzara, scrise între 1912-1915, temele sunt simboliste, teme pe care le va dezvolta Ilarie Voronca. Presimţirea dadaismului e în aceea că, ocolind raporturile ce duc la o viziune realistă, poetul asociază imagini neînchipuit de disparate surprinzând conştiinţa. Tristan Tzara e un poet de o incontestabilă uşurinţă lirică: ”Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru/Amintire cu miros de farmacie curată/Spune-mi servitoare bătrână ce era odată ca niciodată,/Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul.”
Tristan Tzara n-a făcut dadaism în româneşte. L-au urmat aici alţii, dintre care cel mai fanatic a fost Saşa Pană, autorul multor volume fără notă precisă ("Echinox arbitrar", "Viaţa romanţată a lui Dumnezeu", "Cuvântul talisman", "Călătorie cu funicularul", etc.), din care se poate cita fără alegere, totul fiind uniform şi inextricabil. ”Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru/Principesa a murit de parfum/Principesa e ca un măr domnesc/Parfumul era un hamac pentru somnul ei”.
În poeziile româneşti ale lui Tzara, scrise între 1912-1915, temele sunt simboliste, teme pe care le va dezvolta Ilarie Voronca. Presimţirea dadaismului e în aceea că, ocolind raporturile ce duc la o viziune realistă, poetul asociază imagini neînchipuit de disparate surprinzând conştiinţa. Tristan Tzara e un poet de o incontestabilă uşurinţă lirică: ”Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru/Amintire cu miros de farmacie curată/Spune-mi servitoare bătrână ce era odată ca niciodată,/Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul.”
Constructivismul
O ramură a avangardismului este constructivismul, iniţiat la noi de poetul Ion Vinea şi de revista “Contimporanul”. Ion Vinea pledează pentru realizarea unor corespondenţe între artă şi spiritul contemporan, dominat de arta modernă. Dintre scriitorii care au colaborat la revista “Contimporanul”, se pot aminti: Stephan Roll, Felix Adelca, Boris Fundoianu, Ilarie Voronca etc.
Suprarealismul
Publicaţiile care au slujit în cercuri închise cultului poeziei dadaisto-suprarealiste au fost numeroase. Printre revistele de avangardă de după război ("Contimporanul", "75", "H.P.", "Punct", "Integral", "Urmuz"), revista Unu, apărută la Dorohoi în aprilie 1928 şi transferată apoi la Bucureşti, este cea mai tenace. Conducătorul ei este medicul Saşa Pană, asistat de Moldov. Colaborează la ea Geo Bogza, Stephane Roll, Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Virgil Gheorghiu, B. Fundoianu, pictorii Victor Brauner, M. H. Maxy, Miliţa Petraşcu, S. Perahim, B. Herold, etc. Manifestul publicaţiei este destul de vag, cuprinzând elemente dadaiste, futuriste, suprarealiste, introduse în noţiunea generală a desfacerii de orice constrângere academică. În fond, "Unu" înoată mai mult în apele suprarealismului. Este venerat, studiat şi editat Urmuz, pe care Moldov îl imită în rele contrafaceri.
În căutarea automatismelor, redactorul apelează la un dement autentic de la Mărcuţa–Nouă, Petre Popescu, poetul, inventatorul unui cimpoi sterilizator şi autorul unor epigrame de o grotească absurditate: ”Era înaltă cât o prăjină/Încât toţi vedeam când se închina/Iar noaptea dormea într-o căruţă/Căci era din schit cea mai drăguţă.”
luni, 19 iulie 2010
Semănătorismul
Semănătorismul este un curent ideologic şi literar constituit la începutul secolului XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910). La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907.
Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuţă drept un apogeu al semănătorismului.
Apariţia curentului
La 2 decembrie 1901 apare la Bucureşti primul număr al revistei Sămănătorul, sub direcţia lui George Coşbuc şi a lui Alexandru Vlahuţă.
Termenul semănătorism provine de la revista „Sămănătorul”, pe paginile căreia apăreau poeziile sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă Semănătorul, poezia lui George Coşbuc cu acelaşi titlu, apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de semănătorism este un cuvânt derivat care provine de la „a semăna” - ceea ce dă de înţeles că reprezentanţii de vază ai acestui curent „seamănă” concepţiile lor în mediul sătesc. Semănătorismul a fost o expresie motivată de o necesitate istorică, într-o perioada de lâncedă aşteptare literară.
Etapele curentului literar
1901–1902: revista este condusă de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. În primul număr apare articolul Primele vorbe, scris probabil de Alexandru Vlahuţă, în care se deplînge deprecierea valorilor româneşti, scriitorii fiind chemaţi să făurească opere noi în tradiţiile vechi ale scrisului nostru;
1903–1905: revista este condusă de un comitet, căci directorii se retrag. Publică Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian Iosif;
1905–1906: la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledează pentru fondul naţional, răspândirea culturii în toate nivelurile societăţii, respingând totodată modernismul şi influenţa poeziei franceze;
1907–1910: după retragerea lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindă mai multe comitete şi mai mulţi directori, până în 1910 când, dezavuată de public şi combătută de alte grupări, cu toate eforturile nu mai poate supravieţui.
Trăsăturile semănătorismului
Ideologia grupării conţine un amestec de puncte de vedere ale „Daciei literare”, propoziţii-cheie din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate raportate la climatul socio-cultural al perioadei şi vehiculate în numele a două deziderate fundamentale: ridicarea ruralilor prin cultură şi Unirea.
Principalele trăsături distinctive ale grupării sunt:
- paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie, rezistenţa la transformări, atât pe plan literar cât şi în artă (încremenirea în formele consacrate, oroarea faţă de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din romantism, de la care îşi însuşesc antiteza cu prezentul;
- idilismul (preferinţa pentru înfăţişarea pitorească a satului, falsa înfrumuseţare a vieţii): au un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei virtuţile ţărănimii. În proză apar intrigi romanţioase, naive; aici se manifestă atitudinea anti-orăşenească şi opoziţia: boier de neam-arendaş venetic ca o trăsătură a tragediei, dispariţiei;
- sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş, uitându-şi originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării şi a înfrângerii;
- predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de instincte, de o impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor tare biologice;
- „lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înţeleasă de toate clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române devine un aspect al acţiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga de la Eminescu).
Reprezentanţi
Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât putem vorbi mai curând despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Ştefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază şi Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.
Alexandru Vlahuţă - considerat de contemporani cel mai mare poet de după Eminescu, este de fapt un epigon al acestuia. Opera sa se caracterizează prin: eminescianism, temperament pamfletar, afirmarea poeziei optimiste (Unde ni sunt visătorii?), critica nedreptăţilor sociale (romanul Dan, povestirile Vişan, Cassian, schiţele Mogâldea, Socoteala). Poate fi considerat întemeietorul reportajului ca specie literară, cu opera România pitorească, unde-şi manifestă dragostea pentru creaţia folclorică, pentru natura patriei şi pentru istorie.
Duiliu Zamfirescu - note sămănătoriste în unele nuvele ca Spre Costeşti, Conu Alecu Zăgănescu şi în romanele Viaţa la ţară, Tănase Scatiu; prin obiectivitatea de natură realistă în scene dure, ca aceea a răscoalei ţăranilor din Tănase Scatiu; evocarea peisajului campestru; crearea romanului ciclic.
Ştefan Octavian Iosif este un poet reprezentativ pentru sămănătorism, mai ales în volumele de versuri Patriarhale, Credinţe, Icoane din Carpaţi, care îmbină mai multe trăsături: nostalgia satului patriarhal, sentimentul dezrădăcinării şi elogiul energiilor latente ale poporului. Poezia Doina este o capodoperă a liricii sale care îmbină două tendinţe: sentimentalismul minor (prin întoarcerea spre trecut, folclor, tradiţie, peisaj) şi muzicalitatea de tip simbolist.
Nicolae Iorga a avut preocupări literare prin memorialistică (O viaţă de om – aşa cum a fost, Oameni cari au fost, Memorii), dramaturgie (Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncoveanu, Doamna lui Ieremia) şi istorie literară (Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, Istoria literaturii româneşti contemporane). Ca sămănătorist a polemizat cu poporanismul şi cu simbolismul, pledând pentru specificul naţional. În articolul Ce este Sămănătorul? nu concepe existenţa unei literaturi fără o „mare misiune de îndreptare şi moralizare”, eticul şi etnicul luînd forme absolute, în defavoarea esteticului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)